Ascund pescărușii în aripi lumină
Iar apele susură blând către lună
Când soarele-apune și umbre se-aștern
Pe unduire e un cântec etern...
Căci dorul îl macină fără măsură
Și sufletu-i moare în veche trăsură
Neputincioasă, bătrână-nchisoare
Lăsându-și pașii să curgă la vale...
Cu ceafa spre-apus privesc răsăritul
Scăldat în născare de asfințitul
Ce-l văd în oglinda apelor line
Ca gândul ce-ți spune s-ai grijă de tine...
Și cânt: mi-amorțesc în burice doar gânduri
Pe gură-mi ies vorbe, în ochi - numai fluturi...
Te văd iar aievea, mireasă străină,
Ascunsă de-a pururi în atâta lumină...
Te văd, dar nu ești, nu aici... ci departe...
În slovele scrise tăinute-ntr-o carte
În care ți-ai pus și glas și zâmbire
Și-ai dat un nebun spre-a avea viețuire...
Mi-ai dăruit clipa în loc de neștire
Ființa mi-ai pus pe cărări fără fire...
Mi-e dor de neantul ce nu-ți știa clipa
Căci daru-mi e blestem ce-ți naște ispita...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...