...(Nu voi să fiu aspru...)

Nu voi să fiu aspru
dar adevărul e...
Precum îmi e iubirea,
precum ți-e slova
și cuvântul,
precum
ți-e dragostea
de Vluf
și Rapăn...
Aspru
nu voi să fiu...
Și-mi spânzur
gâtul
îngrădit
de nebunie
să mă-mblânzesc,
să-mi ostoiască
slova,
să nu-ți mai aștern
nori
pe frunte
și să-mi fii lumină
precum
mi-ai fost
și-mi ești...
Mă iartă...

...(Juratu-ți-am...)

Juratu-ți-am

cu sânge

și mânie

să mă răzbun

de va fi cazul

pe orice adiere

ce-ți va fi

potrivnică

și-ți va atinge

chipul

lăsând

răni...

Juratu-m-am

și îmi voi ține

juruința...

Răspunde-voi

numai

în fața ta

și-n fața

mea

și nimeni

nu ne va atinge

fără

să-și guste

mai apoi

deplin

Apocalipsul...

...(Permisul...)

Permisul

cel de necondus

e pat

pentru vreo două

slove...

Ești tu...

Nu-mi amintesc

ce-am formulat

în minte:

Ești tu

și tu

și tu

la infinit

dar numai

Tu

ai vrut

să te îmbraci

în nebunia-mi...

Ăsta îmi e cadoul

de azi

pentru că-mi dai

să gust,

să viețuiesc

din nemurirea

Ta...

....(Îți scriu pe copii xerox...)

Îți scriu pe copii xerox

cu patru puncte

de suspensii

de valve ventriculare

blocate în neexistență...

Plâng slovele

căci știu doar mâzgăli

și ce-mi imaginam

a scrie

nu mai e

sau e

dar încă nu

pe coală de hârtie...

Nemernic

sunt

și nebun

voi să fiu

când voi deschide

ochii

după somnul

nesfârșit.

...(De asta...)

De asta

nu am vrut a șede

la o masă

lăsând

din ghearele-mi

cerneală

să păteze iarăși rânduri...

crezut-am

că m-am vindecat

de boala asta

(apropo – uitat-am

de trei titluri

dar ți le feisbuchesc –

fii fără grijă)...

îmi curge-n sânge

depresia

slovei

și n-am mai vrut-o...

Chiar voiești?...

Pețedițta mea

N-am mai pus titlu

unei scrieri

de nici nu mai știu când...

Tu-mi ceri să scriu:

misiva mea e ultima

la kilometrul 33

(nu știu de-o fi și prima)...

Zâmbeai, înveșmântată-n sânge,

și huiduiai victorioasă

într-o piață...

Era frig...

Tu – ciuma roșie

curgând prin venele-mi secate

de neviețuire –

zâmbeai dăscălicesc

și eu te îngânam

dar sufletu-mi urla

cu tine

și cu cerneala

ce nu mai vrea a scrie

vreodată

eroi...

...(Ia,stai...)

Ia, stai,
să-mi amintesc,
de ce
te uiți
așa
urât
la mine...
Nu ți-ar sta
bine
c-un zâmbet
peren
în colțul
stâng
al buzei?
Dantura
nu-ți mai e:
ți-ai cariat-o,
Bulă,
dar
stai
să te-aranjez
la buză...
Un fel
de joker
dar
nu ai să fii
vreodată
căci
nu ai fost
nicicând!
Da, bă,
Smardoiule!

...(Mă uit...)

Mă uit
la tine,
lemn
fără
de vină
și-mi spun:
Hai!
Ce poate
să se-ntâmple?
Eu
ies
cu gâtu-ntreg
dar
tu
găsitu-ți-ai
mormântul
în întâlnirea
noastră
și frântă
ți-e ființa
căci
eu,
netrebnicul
ce nu există,
am hotărât
așa...

...(Hohote...)

Hohote
nebune...
Ce-mi pasă?
Mă doare
undeva
de viață!
S-a întâmplat
să fiu?
Atunci
sunt
numai
întâmplare.
Stai!
Mint!
Eu nu-s...
Doar
Tu
și
J...
De ce să-mi
pese?
De ce să plâng?
Nu-i niciodată
vina
mea,
așa-i?
Mă doare-n...
Pardon!
Nu doare
căci
eu
nu-s...

...(Sânge...)

Sânge...
Viață
și moarte
înveșmântate
în trandafirul
de pe rochia
ta
și în durerea
lui J...
Sânge
și nebunie
pierdută
în scrieri
și neputință...
Întrebări
fără
răspunsuri
și soluții
fără
probleme...
M-am înmuiat
în apă
rece
să tăinuiesc
tot sângele
ce-l am
pe mâini
scurgându-mi-se
printre
lacrimi
de neștire...

Doar
sânge...

...(Sunt un copil...)

Sunt un copil...

Da, recunoc că mi-s copil

când pas la pas

bătând

cărări de gânduri

te strâng de mână,

te iau în brațe

și sărutându-ți umărul

îți spun că

te iubesc...

Mi-s un copil

când mă gândesc

la tine

fiece clipă

și îți trimit mesaje

cu pupici

mărturisindu-ți

că mi-e dor de tine

și iar

și iar

îți scriu că te iubesc...

Sunt un copil

și gândul tău

mă face

să mă cuibăresc

în pat de vise

născând

în sufletu-mi

zâmbet și calm

cum n-a mai fost

de mult...

Te iubesc...

Mulțumesc...

...(Îmi spală...)

Îmi spală
lacrimi
fruntea
și părul
căci
mi-i plecat
capul
ca-ntotdeauna
sub
blândețea ta...
Te-ai dus
și tu
în loc
să plece
alții
și cei
puțini
răritu-s-au
cu încă
unul...
Te-ai dus
fără
de vorbă,
în liniște
și am uitat
de tine
până
azi...
Îmi iartă
nebunii
ce-mi spală
ochii...
Mă iartă,
rogu-te,
Părine,
cea
din urmă
oară...

Ziua a patra...

32
de depresie:
gânduri
încovoiate,
lacrimi
ce-așteptau
demult
să curgă,
obraji
pălmuiți
de alegeri...
Nu-i viață
ori moarte
precum
mă-ntreb
de multe
ori,
doar e,
doar sunt
și chiar de
zâmbetul
îmi vizitează
buzele
din ce în ce
mai rar
tot
dau
pân n-o mai
rămânea
nimic
și n-oi mai fi...
(oricum
fără de tine
nu-s...)

...Anak Su Namun...

...Anak Su Namun...

Bereșit bara Elohim...

De nu m-am născut prost?

De ce trebuie să știu atâtea?

De ce nu pot, în p*a mea, să fiu ignorant?

De ce trebuie să analizez totul?

De ce?...

Bereșit bara Elohim...

Să te întorci?

De ce și unde?

Doar pentru că nu mai ai

de ce să te agăți?...

Bereșit bara Elohim...

Gândea

visând la ce-și dorea:

atât de simplu -

un rătăcitor

și o chitară,

fără de drum,

fără de bani,

fără de griji...

Doar el și coardele

bătând drumuri,

răscolind cetăți

ascuns sub blana-i de lup

și cu săgețile-n teacă...

Prea multă trezie,

fără gust de-alcool moldovenesc...

Doar el...

Dar

ei nu mai trebuie să fie...

Abia atunci

jurământul pustiniciei

împlini-se-va

în necunoaștere

și neființă...

Prea treaz...

Prea obosit de existență...

Doar să rătăcească...

Nebun, smintit, șobolan, lup și centaur...

Bereșit bara Elohim...

Anak Su Namun

...(Cioburi de oglinzi...)

Cioburi de oglinzi,
cioburi de lacrimi,
teci zdrobite,
săbii ascuțite,
suflete rănite
și lumină-nsângerată...
Dorințe despărțite,
nebunii rătăcite,
ființe neființe,
potențe impotente
și acte fără acte...
Scripturi fără de slove,
Cuvinte fără sunet,
credințe fără crezuri
și zei fără de oameni...
Foc fără de flăcări,
Apă lipsită de elemente,
Decizii neîmplinite,
Promisiuni încălcate,
Jurăminte fără de altare,
Începuturi fără de naștere
și Sfârșit fără de moarte...

...(Atât de frig...)

Atât
de frig...
Înghețați
sunt
pereții
inimii
mele
scăldate
în lacrimi
de foc...
Cuvinte,
pașii
cosmogenezei
și un absconditus
ce nu l-am cunoscut
nicicând...
Încovoiat
mi-i trupul
și orice
mai adaugi
mi-atârnă
de suflet...
Tot
mai greu...
Chiar
îți dorești
să mă zdrobești?...
De-o faci,
du-o
pân la capăt...
Căci
altfel
mă voi ridica...
Ce zici?
Continuăm?...

...(Mi-acoperă...)

Mi-acoperă
toamna
trupul
cu frunze
ruginite
de-atâtea
universuri
trecute
peste
ele
și ochii-mi
se scaldă
în lacrimile
tale
fără
de existență
în ignoranța
de aur
a ceui
care iubește
orbește
fără
a se mai întreba
ce crede
lumea
norocită
cu-atâta
succes
nenorocindu-mi
cu voia mea
unicul
strop
de existență
ce ți l-aș mai putea
vreodată
așterne
la picioare...

...(Mă blastâm...)

Mă blastâm
pi graiu nieu moldoviniesc
s-îni chiarî sămânța,
stânga s-îni amorțascî,
driapta sî ni sî usuși,
inima sî crăpi-n mini,
sufletu-ni praf sî sî facî,
trupu-ni sî nu cunoascî dimiensîuni,
mintea-ni sî șii stârchitî,
ghiarili s-îni arzî,
ochii sî nu vazî,
uriechili sî nu auzî...
Mă blastâm
sî nu-ni dizlieji nimi blăstămu:
niși dumiezăi,
niși drași,
niși înjieri șî niși sfinț...
Cosmosu
nu mă primiascî,
haosu
sî sî disipiasc-în fața me,
galaxâi sî nu iegsâsti,
univiersurili sî nu șii.
Nimi sî nu mai înțălagî
și-oi mai zâși vriodatî
di-oi mai pute...
Nimi sî nu poatî șiti
și-oi mai scrii...
S-îni răbufniascî mațâli,
rărunchii sî urli-n mini
șî ficațâi
sî s-împrăștii-n pântieșili nieu...
Așă am zâs,
așă ari sî șii!!!

...(Rabdă...)

Rabdă inimă și tu
Că ți-ai pierdut sufletul,
Rabdă, bocește și taci
Că n-ai văzut destui draci...

Dumnezei și sfinți se-adună
Îngeri născocesc cunună
Și tu te-nvelești în humă...

Existența nu-i de tine
N-ai ce căuta în lume
Fi-r-ai tu de mărăcine...

Pașii umbră să nu-ți facă
Ce-ai făcut să se dezleagă
Dobitoc fără desagă...

Scrsul tău moară cu tine
Cântu-ți amuțească-n sine
Usca-ți-s-ar sângele-n vine...

De scândură să n-ai parte
Focul te-ocolească-n toate
Apa să sece în gloate...

Blestematu-te-ai murind
Binecuvântat trăind
Anatema fie-ți gând...

Rabdă cât o veșnicie
Să nu ai vreo pomenire
Agonizează-n neștire...

...(Orgoliul...)

Orgoliul
mi-e existență
și smerenia
sfârșenie
în infinit...
Zbătându-mă
între a fi
și a nu fi-ul
șeicspirian
mă-mpiedic
de imperativul
cateoric
kantian
și-l dau
dracu
pe treaba
că eu prefer....
Prefer
să te iubesc
și să te cert
stându-ți
în umbră
fără
ca tu
să înțelegi
de ce...
Căci
nu mai am
răbdare...
Iar
nerăbdarea
asta
nu-i cumva
semn
de neiubire
și narcisism?...
Mă iartă...