Nebuni
și lacrimi de
nebuni…
Aripi
născute-ntr-o
clipită
și ucise în cealaltă…
Imagini
răpite de cuvinte
și sărăciri de sine…
Ce să mai crezi?
De ce să te așterni
ca roua
pe un suflet
dacă te știi
nimic
și în același timp
otravă
iar celălalt –
o piatră?...
Nu am nici dalta
nemuririi
și nici sămânța
clipei
răsădită-n mine…
Te văd și
mă privesc
precum un orb
se uită în oglindă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...