Îmi sunt
atât de dulci
cuvintele
astea două
că m-aș renaște
de-aș putea
și m-aș preface
în litere
de aur,
în rune
scrise pe
pereții
sufletului
tău
și nu aș mai pleca
de-acolo...
Îmi sunt
atât de...
încât
rostindu-le
mă sting
în palma ta
și părul tău
mă-mbracă
într-un giulgiu
necreat...
„Ce-ai spus?...
N-am înțeles...”
„[...]”
„...Of, măi...”
...îmbrățișare
frântă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...