Repun
vălul tristeții
pe ochii
îndurerați
de lumină
și scriu
istorii
ce-or să se repete
în versuri
și în cântece
născute de tine...
Ți-am privit
toată noaptea
umbletul
de necunoscută
fără timp
și fără spațiu
printre clipele
muritorilor
ce-ar vrea
să-ți adore
sânul înmiresmat
de nectarul
zeilor
ce ți se-nchină
cerșindu-ți
nemurirea
ce n-o s-o aibă
decât
atât cât trăiesc
eu...
Eu...
mă sfârșesc
în trenuri
renăscându-mi
spinii
rozei
ce-o faci să fie-n mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...