Din nou
singurătate
și bucurie
ce îmi e
tristețea
de demult
cu inima-mi
frântă,
răsfrântă
și-aruncată
în toate
colțurile
universului
ce strălucește
de neuronii
stinși
în neputință...
Din nou
mă zbat
nădăjduind
sfârșitul
începutului
și începutul
fără de
sfârșit:
clipa
eternă
a neexistenței
repaosului
odihnit
în degetele
plânse
pe coarde
de chitară...
Din nou...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...