Să te iubesc nu pot, iubito,
Să îți vorbesc nici asta nu am drept
Căci n-o să fiu atât de înțelept
Să-ți descifrez zâmbetul, preaslăvito...
Nu-i, nu-i nimic pe lume pe măsură-ți
Și nici din ce nu e nu poate-ajunge
Nicicând să nască fierbere în sânge
Și stingere de zori precum plăcură-ți
Să le dai zămislire pentru gânduri
Și slovele să aibă liniștire
Când sunt rostite fără de neștire
În șoaptele-ți senine ce le susuri...
Mă-nchin și n-o să pot în vremuri
Să îți aduc menitele jertifiri:
Nu pot nici nevăzutele oștiri
Să-ți facă-altar în care tu să tremuri...
Slove de noapte aștern în mutul cânt
Făr de-nțeles, nebune pe pământ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...