Când
clipele
îți șoptesc
mângâierea
și zorii
nenăscuți
te-mbracă
în zâmbet
de lumină,
visează,
copile,
și te-nalță
spre locul
ce ți-i
hărăzit...
Cu aripile
tale
mântuiește-mi
lumea,
învie-mă
cu glasul tău
și din cenușă
naște-mă
cu lacrima
ce-o porți
ascunsă
spre neprihănire
departe
de noroiul
ce-mi încătușează
ființa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...