...(Degete alungite...)

Degete
alungite
și mâini
îmbătrânite...
Piele
de suflet
uscată
în stingerea
neuronilor
și iaduri
înghețate
de atâta
lumină...
Nu-s dumnezei...
Nu-s demoni...
Iar
oamenii
uitat-au
să mai fie...
Mi-s
numai
o fantasmă
rătăcită
între
culori
de timp
pe culoarele
fulgerelor
trăsnite
din ciocanul
lui Hefaistos...
Nu-s
nici măcar
o umbră
cât
tu
nu ești...
Nu sunt...

...(Tare îmi plac...)

Tare
îmi plac
dumnezeii
voștri
pe care-i folosiți
ca bancomate
când
aveți
nevoie
și dacă nu
primiți
îi înjurați
de toate cele...
Rău
îmi pare...
Atât de rău...
De aș avea
turbinca
lui Ivan
v-aș îndesa
pe toți
cu dumnezeii
și cu dracii
voștri
în acelaș
loc:
poate
atunci
ați vorbi
și voi
și v-ați mai
lămuri
de cum stă
treaba...
„Pașol, Vidma!
NA TURBINCA
CIORTI!”

...(E halouinu...)

E halouinu...
Hai
să ne mascăm
măcar
o dată:
eu
în mine
însumi
și tu
în tine
însăți,
să stăm
cu sufletele
despuiate
unul
în fața
celuilalt
și inimile
să își spună
adevăr
fără
cuvinte...
Ai curajul?....
Măcar
de-am încerca
o dată:
ce ne-ar costa
mai mult
decât
risipa
măștilor
ce ni le punem
zi de zi
îndepărtându-ne
unul
de altul?...

...(În dragoste și în război...)

În dragoste
și în război
nu-s reguli:
ori lupți
până la moarte
și iei
ce ți-e sortit
ori
duci
o existență
lașă
părăsindu-ți
sufletul...
Io-s
lașul:
lăsând
întotdeauna
bucăți
din
neființa-mi
și luptând
doar
împotriva
propriei
dorințe
de a te iubi...
În dragoste
și în război
nu-s reguli...
Eu sunt
lașul:
călcat-am
peste
mine
ca TU
să FII
și AL+UL
să te aibă...
Eu
sunt
lașul...

...(Lumi întretăiate...)

Lumi
întretăiate,
iluzii
născute
și dumnezei
ce se sting
în ereziile
gharei
mâinii
stângi...
Sunet
de bași,
semnale
de război:
când
oi fi
coborât
eu
poarta
și-oi fi lăsat
cu limbă
de moarte
arcașilor
mei
să împietrească?...
M-am trezit
gol,
fără lanțuri,
fără
lacăte...
Doar
cu o cheie
ruginită
ce-o mistuie
stomacul
neuronilor
plini
de vise...

...(Nu mi-am învățat trecutul...)

Nu mi-am
învățat
trecutul
și blestemat
mi-s
să mă repet
învârtindu-mă
în cercuri
de neuroni
distruși
în durerea
inimii...
Elipse,
spirale
de nebunie,
criminal
de gânduri,
osânditor
de iubire...
Îmi sunt
blestem
și îți sunt
Haos
voind
cu egoismul
meu
să năpustesc
atâta
neființă
asupră-ți
pentru că
TU
ești
iară
eu
nu-s...

...(Te văd aievea...)

Te văd
aievea
fără
să te pot
atinge
și glasu-ți
mut
grăiește
cu tăcere...
Unde
ți-i șoapta?
Și cântul
unde-ți
dispăru?
Mă sting,
copile,
mă sfărâm
și mă-mprăștii
de viu
printre
neuronii
Universului
pe care l-ai creat...
Unde
ești
TU,
Dumnezeu
al mântuirii
mele
și blestem
al propriei
mele
inexistențe?
Unde
ești
copile?...

...(Lacrimi și coarde...)

Lacrimi
și coarde...
Gânduri
răzlețe
răsfrânte
de oboseala
unghiei
din degetul
stâng
ce se-odihnește
căutând
semitonul
potrivit
pe-un grif
fără
de minte...
Somnifer...
Alcool
și iarăși
somnifer
spre deznădejdea
literelor
nevăzute
de ochii
îmbuibați
de lumină
electronică...
Litere,
sclave
litere
schilodite
și întoarse
din ființa lor
de slovă...
Lacrimi
și coarde...

...(Oboseală și dor...)

Oboseală
și dor...
Atâta
dor
de tine
și zâmbetul
ce-ți luminează
ochii,
de gândurile
tale-nvolburate,
de glasul tău
lin,
de ființa ta...
De-abia
sunt
ceasuri
de când
nu ne văzurăm
și mi-e dor
de tine
de dinainte
de a ne despărți...
„Nebunule!”...
Așa
precum
l-ai scris
îmi sună-n
minte
ca un cânt
ce mă mistuie...
„Nebunule...”
Uite:
nebunul
îți transmite
„Noapte
bună...”

...(E noapte...)

E noapte...
Un vânt
tomnatic
îmi cerne
gândurile
și ți le trimite
precum
viața
face
schimb
de replici
cu moartea
transformându-se
una în
cealaltă
la nesfârșit...
Un gând
de somn
ușor
și vise
line
mai pot
trimite
către
tine...
Nu este
primul
și nu știu
de-o fi
cel
din urmă
dar
vreau
să-ți faci
din el
cunună
și stelele
și luna
să ți se închine...

...(Țigări...)

Țigări
fumegânde
împiedică
degete
înfricoșate
să se unească...
Zâmbete,
șoapte,
cânt îngânat
și Cosmos
haotic
în armonia lui:
toate
se-nfruptă,
se-apropie,
se depărtează
evitând
dureri,
nevoind
să aibă
ce uita...
Spaime,
neadevăruri,
lucruri
ascunse
pe pagini
bete
de prea multă
trăire...
„Nebunule...”

...(„De ce nu stai cu ea?”...)

„De ce nu stai cu ea?...

Ții mult la ea, nu?”

„Da...”

Cum să-i explic eu omului

ce are ca finalitate

doar să intre-n tine

și să iasă

că tu mecdonăldănuirile

nu le suporți

și te ferești de ele

tot spunându-ți

că ești grasă...

Cum să îl fac

să înțeleagă

că al tău zâmbet

din două ceasuri

ce te-au transfigurat

străpunge Universul

și că nu-i stea ori galaxie

să-și bucure inexistența

știindu-te că ești...

Cum?...

Dar cum să-i spun

și să îl fac să simtă

și chipu-ți

și șoapta-ți

și cântecele îngânate

pe refrene de demult

ca să-nțeleagă

că-i creangă de aur

ce mi-ai dăruit

cântând,

bând fericire...

Cum?

Cum să-i arăt

că tu vezi luni pătrate

și-atât de mult

se zbat în pieptul tău

că-mbrățișarea ta

fu mult mai mult decât

mă naște

și-n ochii tăi

găsit-am mântuire...

Cum?...

...(Tăceri...)

Tăceri
adânci
și suferință
înăsprită
în irisul
ochiului
stâng
al Haosului...
Crescut-am
sub mantia
iubirii
tale
și acum,
precum
un câine
care mușcă
mâna
ce-l hrănește,
te sting
în neființă
și liniști
fără de
liniște...
Tăceri...
Dureri
și nerecunoștință...
Uite-așa
născutu-m-am
eu,
egoistul,
din iubirea ta
ce am știut
s-o fac
numai
otravă...
Mă iartă...

...(Ne-am întâlnit...)

Ne-am întâlnit...
Eu coboram
spre măruntaiele
gândirii
și tu urcai
grăbită,
lin
pe trepte
de lumină...
Foc
îți ardea
pe buze
și în ochi
și-n suflet...
Foc...
Dar nu era
nici
pentru
mine
nici
pentru
el...
Erau
doar
flăcări
de ființă
vie
ce se zbate
în închisoare
de inexistență...
Ne-am întâlnit
și m-ai pupat
și ai fugit
ca să-ți săruți
încă
odată
gratiile
rătăcirii...
Ne-am întâlnit...

...(Nu m-ai făcut să sufăr...)

Nu m-ai făcut
să sufăr
chiar
deloc...
Mi-ai fost
lumină
și-ntuneric,
mi-ai fost
TOTUL
pentru
c-așa
ai existat
în plăsmuirea-mi...
Pentru
c-așa
nasc
eu
fantasme,
stihii
și iluzii...
(Ce-mi place
să mai
fiu
în centru:
doar
EU,
tâmpit
și egoist
tot timpul...)
Nu...
Să nu îți treacă
nici
prin umbra
minții
că suferința-mi
ți se datorează:
„Căci
EU am SPUS:
voi sunteți
DUMNEZEI!”

...(Nu te mai caut...)

Nu te mai 

caut...

Așa-ți 

spusesem

cu jurământ

pe mine,

pe ființa

mea,

pe inexistența-mi

proprie...

Nu te mai 

caut...

până

mă-mbăt

iarăși,

și vezi

ce nebunie

fi-va

întru

gândurile

tale

că nici

cuvântul

ce născut-a 

totul

nu va putea

să te descurce...

Nu te mai 

caut...

Fii fără

grijă:

mi-s beat

și-acum

și încetat-am

să mă caut...

Ce egoist:

**-tu-mă-n...

...(Sunt gol...)

Sunt
gol...
Întru
sfârșitul
începutului
rămăsei
fără
lanțuri
și de aripi...
Le-am retezat
născând
lăcate
(nu-i forma
literară
dar
îmi place!)
din unghia
ruptă
a index-ului
drept...
Sunt
gol,
sunt
liber..,.
Și ce folos...
Las...
Vine
vremea
și din gheara-mi
frântă
naște-voi
alte
fantasme
și ciotul
meu
de aripi
purta-mă-va
iarăși
către
Abisul
ce îmi cântă
dorul...

...(Insomnii...)

Insomnii
de toamnă...
Plimbări
târzii
în hăuri
de suflete,
gânduri
nespuse
și dor
de cuvânt
așternut
pe hârtie...
Slove
neînțelese,
redactate
pe paginile
virtuale
ale minții...
Galaxii...
Universuri
ce se întorc
spre
sine
și-ntunecimi
murind
născând
lumină...
Insomnii
de tine
făr de mine...
Insomnii...

...(Să-ți spele...)

Să-ți spele
lacrimile
ploaia
și curețe-ți
durerea
ca lumea
de păcate...
Cum
liniștită
scaldă
lin
pământul
să picure
în sufletu-ți
lumină
și inima-ți
deschidă
revărsând
iubirea-ți...
Deschidă-ți
ochii
minții
și limpezească-ți
gândul
să poți
salva
ca pân acuma
lumea
de damnare...
Renaște-te,
copilo...
Renaște
și cu tine
să renască
TOTUL...

...(Aș vrea să fiu acolo....)

Aș vrea
să fiu
acolo...
Făr
de citiri
de gânduri...
Doar
să-ți îmbrățișez
ființa
și liniștea
durerii...
Nu știu
ce faci...
Nu știu
de noaptea-ți
va fi sfetnic,
dar știu
că dragostea-mi
ucide
și nu aduce
viață
ci numai
dezbinare
și griji
și suferință...
Rămân
încovoiat
și ghemuit
întru
neexistența-mi
dorind
ca stingerea-mi
să-ți fie
viață...
Rămân
căci eu
nu pot
te naște...
Tu doar
Ești,
eu
nicicând...

...(|Griji...)

Griji...
Gânduri
despletite,
împletite,
împerecheate,
desperecheate...
Gânduri
rătăcite,
fără de
cărare,
reîntoarse
fără
viitor...
Gânduri
de suflet,
de iubire...
Gânduri
fără
adevăr,
născute
departe
de lumină
și întuneric,
în neexistență
pură,
neacceptate,
izgonite
și ucise
clipă
de clipă,
pierzându-și
menirea...
Iubire...
Adevăr...
Griji...
Suferință...
Gânduri...

...(Dar tu nu știi...)

Dar tu nu știi să cazi deloc, iubito...
De câte ori să îți repet, să-ți spun
Că-n hăul tău sunt înălțimi, lumină
Și te înalți spre-azururi de nebun...

Nu-i nimeni să-ți răpească zborul
Și raza ta nu-i de atins nicicum
Oricât aș încerca cu nebunia-mi, dorul,
Nimic nu-ți întinează vălul de acum...

Că-n existența-mi sunt doar bulă de săpun
Ce-o naști și-n moartea-i se-negrește, știi prea bine
Când m-ai născut uitat-ai „rămas bun”
Și gândul meu e parte-acum din tine...

Ne contopim cu-aceleași vorbe dulci
Și amărui și zâmbete și lacrimi
Cu ochi necați de gânduri tu te culci
Și nu vrei să mă lași să-ți șterg din patimi...

Nebun sunt, egoist fără măsură
Căci numai pentru mine-mi doresc șoapta-ți
Străini de depărtări te strâng de mână
Și-n sărutări de isterie scald cetatea-ți...

Nebun sunt eu, copilo, Dumnezeu ce-mi ești
Cum nu a fost și nu va fi nicicând pe lume
Da... Te iubesc... Și-n noapte-mi ești
Tu doar lumina ce nu știe a se curme...

Străină și nebună-mi ești și tu
Și din cuvinte știi a mă răpune
Spunând c-ai învățat din mine verbu
Când eu nici vrednic nu-s să-ți spun pe Nume...

...(Măcar Acuma...)

Măcar
Acuma
pot
să plâng...
Sî strâng
furtuni,
să le dezlănțui
și să șiroiască
gând
pe pereții
reci
din orbite
sleite
și slăbite
de alcool...
Măcar
acum
mai pot
să plâng,
să-l fac
pe
„a”
ca pe un
„o”
și să iasă un
„au”
”vai de curu meu...”
Măcar
acum
pot
să
plâng...

...(Atâta vreme...)

Atâta
vreme
m-am dorit
șoptit
și n-am știut
că pura-mi
neexistență-i
șoapta ta...
Atâția
ani
cătând
să-ți alung
grija
și tu nășteai
ființa-mi
fără de-a mea
știre...
Atâta
vreme,
copile...
Ca-n tine
să cristalizezi
o nebunie
și să nu te merit...
Eu,
mentor,
nu-s decât
un rod
al rugii
tale,
dar
nu spre
vina-ți
ci spre condamnarea-ți
ce-am grăit-o
neexistând...
Atâta
vreme...

...(Eu nu exist...)

Eu nu exist...
Atâta
vreme
amăgitu-m-am
că sunt
și în cuvânt
și-n faptă
când
neființa
îmi e stare...
Nu merit
să iubesc,
să fiu,
să am trecut,
prezent
ori viitor...
Nu-i al meu
merit
că iubesc:
sămânța
șade-n
altă parte
și nu sunt
vrednic
să trăiască-n
mine...
Că ard
în mine
vijelii,
furtuni,
prăpăstii
de săgeți:
îți mulțumesc
și
rogu-te,
mă iartă
că îndrăznit-am
precum Prometeu
să fur
scântei...

...(Sunt focuri...)

Sunt
focuri
care ard,
se sting
și se învăluie-n
cenușă,
însă sub
tină
stă
jăratec
și fiece
suflare
aprinde,
mistuiește
în amintiri
de vremi
trecute
și prezente
făr de
viitor...
Sunt
focuri
neuitate,
nevăzute
ce distrug
meniri...
Sunt
focuri...
De nu vreți
să vă ardeți:
stați
de-o parte...

...(M-am ferecat...)

M-am ferecat
întru
străfundurile
sufletului
meu
și îmi făcui
cetate
cu ziduri
groase
și turn
de apărare...
Mă-ntemnițai
în locul
neștiut
măcar
de mine
și aruncat-am
cheia
lanțurilor
ce-mi scrijelesc
gândirea...
Arcașii
sunt
pe ziduri
c-o singură
comandă:
„UCIDE!”
Nimeni
nu poate
trece
și nu va reuși
căci
poduri
nu-s
și cetățuia-mi
n-o cunoaște
nimeni...

...(Astăzi mi-am risipit...)

Astăzi
mi-am risipit
din sânge
ca inima-mi
să nu mai poată
bate...
Se chinuie,
săraca,
vrea
să doară
dar fără hrana-i
pompa
stă
și plânge...
Încearcă
să îmi amintească
de vremurile
dinainte
și nu mai poate...
Am reușit...
Pentru
cât timp?
Doar
până
data
viitoare...
Astăzi
mi-am risipit
din sânge...

...(Furtuni...)

Furtuni...
Furtuni
tomnatice
de neuroni
azvârl
în juru-mi
otrăvind
cuvinte
nerostite...
Furtuni...
Ce bine
că-s în neuronul
meu
cel singur
ce-o să se-mprăștie
ca gelatina
în curând...
Furtuni
și slove-ncrucișate
tăiate
de cozi negre
pe masă
de sticlă
și pe foi
ce nu pot
ține-n
frâu
cuvinte...
De mă vedeți:
FUGIȚI!
În mine
nu-i decât
furtună...

...(Sting vieți...)

Sting
vieți
stingându-mi-o
pe-a mea
în urină
electronică
vărsată
pe viețuiri
ce am răpit
cerșind...
N-ați vrut
să mă lăsați
să mor...
O să vă las
să existați
și-oi fi
departe
în centri
nervoși
neostoiți
de vreo arvună
chimică
ce mi-aș dori-o...
Un cerșetor
nebun
și orb
ce-și trage seva
din gheare
de motan
vrăjitoresc:
nu ați stiut
și nici nu o să știți
vreodată
ce pot
să-mi fete
neuronii...
Vai de sinapsa
mea
neexistentă...

...(Nu-i coardă...)

Nu-i coardă

și nu-i suflet

să-mi dea

singurătatea

în care să mă odihnesc

de-a pururi...

De-ar fi

n-aș mai dori

însoțirea

singurii

doamne

ce m-a dorit

vreodată...

Păcat

de ea...

M-așteaptă

de atâta vreme

să-mi tăinuiască

chinul

dar nu vin...

Nu-i vreme...

Nu-i timp

și nici nu își dă seama

că-s doar

fantasmă

și ea

dorindu-mă

uită

de voi

cei ce n-o vreți

și s`teți

doriți...

Mai ai răbdare,

Doamna mea...

Veni-voi,

numai

nu mă părăsi

și tu...

...(Mă plimb...)

Mă plimb
dintr-o
psihoză-n
alta
creând,
desființând
ființe...
Mi-s dumnezeu
atât de mic
și singur
că n-am cui
să mă plâng
să mi se-nchine...
Ce-i drept,
la câte miliarde
de nonconștiințe
fiziciuiesc,
de ce
mi-aș bate
capul
c-ar fi una
să se-nchine
și pe altarul
meu...
Mă închinai
destul...
De-acu
mai du-vă
dracu -
ăla de vi-i teamă
să nu vă-nvârtă
sufletele
în cazane
de smoală...
Hai!
Aruncați
cu pietre-n mine
că scriu
blasfemii...
Fi-r-ați voi...

...(Desfătatu-mi-am...)

Desfătatu-mi-am
nescrisul
cu-atâta
drojdie
de-amărăciune
că-mi amorțește
neuronul
ăla
singur
de se plictisea
tot
dând
din colț
în colț...
Nu-mi doresc
decât
somnul
singurătății
scăldat
în lacrimile
coardelor
chitarei
neascultate
de nimeni...
Nu-i existență
cât sunt
eu
și nici
Apocalipsul
n-o să vină
până
nu i-oi spune...
Of...
De l-aș putea
grăi
mai repede...

...(Scrijelesc...)

Scrijelesc
cu foc
pereții
de sânge
ai sufletului...
Nu mi-am mai scris
demult...
Și nu mă prăvălesc
din nou
în clișeul
de-a nu îți adresa
ceva
de multă
vreme...
Sătul
mi-s
de ființare...
Vreau
doar
neant
de singurătate...
Asta
tânjesc
de vreme-ndelungată
și-mi tremură
inima
gândindu-mă
la asta...
Singur...
Sub
ceruri
albastre
de beton...
În sfârșit
SINGUR...

...(Și-ai dispărut...)

...Și-ai dispărut...
Fără
să spui
nimic...
Nu ai lăsat
în urmă
decât
umbre
și slove
ce ți-au sfâșiat
existența...
Îmbrățișat-am
depărtări
și-ascunsu-m-am
de tine
să nu-ți rănesc
ființa
iar tu
ai dispărut...
N-am decât
lacrimi
ce-mi îneacă
glasul
și gândul
ce te-a bântuit
oriunde
fără de știința-ți...
Nu am nimic...
Nu ești...
Nu sunt...
Ai dispărut
și pașii
noștri
se-ntâlnesc
fără
a se cunoaște
în surzenia
abisurilor
mele...
Ai dispărut...

...(Ceruri...)

Ceruri
împovărate
de atâta
senin
se pleacă
peste
existențele
noastre
implorându-și
moartea...
Iar
noi,
cu săbiile
ființei
și ale neființei,
le prelungim
agonia
ospătându-ne
și îmbătându-ne
cu sângele
vărsat
pe altarele
ce le-au născut...
Urlete
de răzmeriță
și foamete
de sine
muțesc
glasul
zeilor
și se preling
precum
nisipul
de clepsidră
în oasele
îmbătrânite
ale Morții:
își mai ascute
coasa
ultima oară-
pentru
ea...

...(Ne mințim...)

Ne mințim
cu aceleași
cuvinte
născând
sensuri
opuse
și rănind
clipe
materializate
în cenușa
lui Hefaistos...
Phoenix
s-a speriat:
s-a ascuns
de lumina
noastră
în întunericul
ce-i protejează
nașterea
de veninul
ce ne curge
în vene...
Zeii
au ars
și le-am băut
cenușa...
Nici
Omul
nu există...
Suntem
doar
noi:
două
năluci
fără de
existență...

...(Să fie...)

Să fie

ultimul

din primii

morți

ce-i depeni

astăzi

în clipele

ce trec

fără să uite

anacolutul

din notele

de plată

ale Doamnei

ce-ți teme

vorbele

căci 

ai răpus

mai multe

sunete

decât

putea-va

ea

vreodată...

Să fie:

să-i bucuri

cu odihnă

că tare

li-i spurcată

valea

asta

în care-și

năpăstuiesc

cărările...

Să fie!

Nu cum 

Ești

căci n-or putea

nicicând,

dar

FIE!!!

...(Scrie!...)

Scrie!

Scrie

și potolește-ți

setea

de vânt

căci

încă

nu-i trecută

vremea

pașilor

ce-ți bucură

clipa...

Scrie

cât mai poți

ține

pana

în mână

căci

încă nu-i

clipa

șoaptelor

de dincolo...

Răzbună-ți

cuvintele

și liniștește-le...

Fă-le

să urle

de durere

și să cânte

beția

existenței...

Ești dumnezeu,

ce dracu!

Fă

ce e de făcut!

...(Secundă mărită...)

Secundă

mărită

te cheamă

să-ți mânjească

degetele

cu sângele

clipelor

osândite...

Nici tu nu știi

ce-ai vrea să știi

dar

te îneci

în Oracolul

vieții

chibzuindu-l

ca nu cumva

să înșele

vreo existență

cu vorba-i

fără înțelesuri...

Vino,

din nou,

să-l mai înveți:

prea multe

supusu-s-au

răscoalei

sale

sinuoase

și pierdutu-s-au

pe cărări

ce nu există

nici măcar

în chibzuirea

ta...

Te-ntoarce,

dă-le să bea

tristețea-ți

amară:

s-or mai trezi,

poate,

și blestemându-te

s-or mântui...

...(Ți-ai prezis...)

Ți-ai prezis

destinul

fără a voi

și nu asculți

de oracolul

ce-l răsfrângi

în buricul

degetelor

cu glasu-ți

mut...

Grav

te-așezi

în fața lor

și-ți deschizi

tristețea

știind

că nu-i suflet

să o vrea...

Și, totuși,

stai

huiduit

de priviri

politicoase

ce-mping

aplauze

de alungare...

Tu stai...

Oricum

nu ai intrat

să poți fi alungat...

Stai

pășind

și gonești

pe loc

precum

Timpul

ce nu există

fără de tine...

...(Și-nc-odată...)

Și-nc-odată

ca-ntr-o horă

deșănțată,

desfrânată,

răzbunată

de feciori

cu fruntea

lată...

Ne pornim,

călăuzim,

s-auzim

și să vorbim

despre nunți

cernite-n munți,

despre stele

viorele,

mititele,

vai de ele...

Nu-i nici Timpul,

el, căruntul,

și răsfrântul

prin noroi

să ne-asmute,

să ne-nfrunte,

să se-nfrupte!

Vai de noi!

Dar de-ar fi,

de-ar poposi,

s-ar aspri,

s-ar odihni

tot în cot

de negru Olt

ne-ar durea

și ne-ar păsa...

Și-uite frica

nepăzita

a fugit

și s-a ascuns

de nebuni

de nepătruns...

Și-am căscat, 

ne-am plimbat,

am jucat,

nebunia-am terminat...

...(Seară de martie...)

Seară

de martie...

Gânduri

ce vin

și pleacă

chemate

de acorduri

mânuite

de minți

deșănțate

ce se războiesc

în capul meu

de maniaco-

depresiv

cu-atâtea

polarități...

Mâine

n-oi mai ști

de ce-am venit

și ce-am sperat...

De-o mai fi

mâine...

Nu mai 

contează...

Speranțele

oricum

vin

și trec:

doar 

noi

rămânem

ascunzându-ne

și ivindu-ne

precum

zorii

zeului

Marte...

...(O foaie...)

O foaie,

un pix

și un cântec

de chitară:

atât am,

atât îmi trebuie

să-mi alin

singurătatea

ce-mi ține

de cald,

de frig,

de foame

și sete...

Acum,

Singurătate,

că s`tem

din nou

împreună

(nu că ne-am fi

despărțit

vreodat`)

hai

s-o punem

de-un joc

și de-o slovă

ruginită

pe sabia

lui Damocles...

Știi

prea bine

că nectarul

zeilor

ne e otravă:

ia să-i otrăvim

și noi

cu vise

neîmpăcate

poate

s-or sătura

să ne bântuie

mințile...

...(Am venit...)

Am venit

s-ascult,

să scriu,

să înțeleg

ce nu e de-nțeles

și să văd

ce nu e de văzut...

Scăldat

în lumina

de crepuscul

a lumânării

topesc

clipele

precum

focul

lui Hefaistos

metalele

zeilor...

În umbre

aștern

acorduri

minore

învăluit

în coarde

de vioară

născute

de mâna

unui

nebun

orb,

surd

și mut...

Sunt

Neexistență...

...(Te caut...)

Te caut
unde
nu ești:
printre
acorduri
de țigară
și fum
de chitară
mânuită
de o vioară
nebună
precum
clipa
ce ne stinge
ca pe două
stele
ce se atrag
și se resping
una pe alta
la margine
de gaură
neagră...
Nu știu
cine ești...
Habar
n-am
cine
sunt...
Dar
căutarea-mi
se târăște
fără de
vocea-mi
strigându-ți
numele
pe care
nu-l cunosc:
Tu,
Dumnezeu
al osândirii
mele...

...(Acolo...)

„Și unde
ai fi vrut
să fii?”
„În brațele
cuiva...”

Acolo
să îmi fi ostoit
privirea
ca să văd
cu-adevărat...
Să îmi fi adăpat
inima
ca să simt
și ca să ard...
Să îmi fi odihnit
ființa
spre ființarea
în liniști
tulburate,
dar ființare...
Să îmi fi așternut
cuvântul
ca să devină
tăcerea
unui sărut...
Să mă fi ascuns
cu totul
ca să ies
fără de frică
în lumină
cu privirea
împurpurată
de-atâtea universuri...
Să te fi cunoscut,
să mă fi
viețuit
și să fi
îngânat
împreună
șoapta
iubirii...

...(Eclipsă...)

Eclipsă
de senin
și lumină
tăcută
ascunse
în lacrimi
ce nu vor
să cadă...
E ziua
în care
trebuia
să mor...
Sau
fuse...
Și uite
c-acum
sunt
creând
cacofonii
de pronunție
pe hârtii
mute...
Cuvinte
fără
de
trăire:
în zadar!
În zadar
vă zbateți
să vă aștern:
nu vă așteaptă
decât
INEXISTENȚA!...

...(M-ai năpăstuit...)

M-ai năpăstuit,
Năluco...
Mi-ai tulburat
visele
cu liniștea ta
și m-ai lăsat
pradă
stihiei
de după
cu un singur
pupic...
Atât...
Tu,
fără de chip,
eu,
fără de amintire...
Ai venit,
ți-ai croit
drum
prin subconștientul
stelelor
ca să naști
gaura neagră
ce-mi năpăstuiește
universul...
Și fu atât de dulce...
Și te-ai dus...
Și am rămas
ca un vițel,
pardon!,
un bou
la poartă nouă...
Merci mult
de-oftat...
N-o să-l înapoiez:
prea grea e
astă datorie
s-o las
altcuiva...

...(Caiet de lacrimi...)

Caiet de lacrimi...
Caiet de cuvinte
lăsate
să moară
în depresiile
chinuite
ale demonilor
neexistenți...
Caiete
de umbre
lăsate
pe coperți
de suflete
de îngerii
ce scaldă
ființarea
în zâmbete
de ignoranță...
Caiete de tine
și de mine,
mai mult de mine
decât de tine:
eu nu exist,
nici tu nu vrei să fii...
Caiete de dumnezei
neînțeleși,
imaginați
și întinați
în lacrimi
de credință pură
în nimic...
Caiete...
Și te-aștepți
să nu plâng?...

...(Mă-ntreb...)

Mă-ntreb
ce-ar spune
sufletele
noastre
de s-ar întâlni
vreodată:
Tu,
înger
cu părul
de lumină,
și eu,
nebunul
ce nu știe
decât
să fie
a dracu...
Habar
nu am...
De-aș fi știut
ți-aș fi spus
dar
sufletu-mi
străin
este
de mine:
cu-atât
mai mult
de tine...
N-o să-ți vorbesc...
Și nici măcar
n-o să-ți arăt
vreodată
vreo scânteie:
lăsa-voi
nebunia-mi
să-ți orbească
ochii...
Pa,
iubito!...

...(Ți-e teamă de cuvinte...)

Ți-e teamă de cuvinte
de slove și durere
și-atunci, fără de minte,
nu-mi dai decât tăcere...

Ți-e teamă de iubire
căci nu pe-a mea o cauți...
Te-ascunzi în lucruri sfinte:
te urci pe piedestalu-ți

Și nu vrei să te-atingă
păcatul ce-i în mine:
m-ai aruncat în tindă
ca pe-un plouat tăciune...

Iar eu accept ca prostul
sperând că vreodată
schimba-mi-se-va rostul
și n-oi sta doar la poartă...

Măcar de-ai spune: „Bulă!
Te ia și te întoarce!
N-am chef de scriitură:
mă lasă, dracu,-n pace!”

Și glasu-ți stins muțește
dorința ce-i în mine...
Te las pe vârf de creste:
ia ce nu-mi aparține!

C-am înrăznit vreodată
să-ți tulbur liniștirea
să uiți! Și totodată
să-mi ștergi și amintirea...

...(Să nu-ndrăznești...)

Să nu-ndrăznești
să mă iubești!...
Să nu-ndrăznești...
Nu când
în mine
luptă
Haos
și beznă
pe cărări
de lumină
flancate
de acorduri
de vioară...
Asta
nu-i poezie:
e nebunie
clinică
așternută
pe colțul
de răsărit
al careului
ce înconjoară
soarele...
Nu sunt
simboluri
și nici
cuvinte:
Sunt!
Exist!
și-atât
contează...
Să nu-ndrăznești
să faci
ce-am făptuit:
pe libertatea ta
nu dau
doi bani...
În schimb
a mea-i
fără
de preț...

...(Aș vrea să urlu, Glasule...)

Aș vrea să urlu,

Glasule,

Atât cât m-ăi mai ține,

De durerea

Sunetului

Ce nu-mi mai străpunge

Timpanul...

Aș vrea să urlu

De durerea

Inimii

Ce bate,

Bate,

Dar nu mai știu până când...

Și aș mai vrea să urlu

De durerea

Sufletului

Ce mă părăsește...

Dar

Ce folos

Să aibă?

Nu folosește nimănui

Durerea-mi

Și țipătul din suflet

Este surd

Cum surdă mi-e și inima

Și rațiunea

Ce-mi fentează

Realitatea

Scrisă de alții...

Aș vrea...

Și ce dacă aș vrea

Și nu mai pot?

Și ce dacă mă sting?

Nu-s alți atâția

Care-și curmă clipa

Fără să știe

Nimeni?

Când fi-va

Nebunia-mi

Stinsă

Și împrăștiaă-n cosmos

Precum cenușa-mi

Să îți aduci aminte,

Tu, cititorule,

Că te-ai născut de unul singur

Și moartea-ți

Fi-va

Și mai singură...

Să nu uiți asta...

Și să nu chinui

Și-alte existențe

Târându-le

Prin mâlul

Ce-ți curge

Prin vene...

Oprește-te...

Mergi!

Dacă-i nevoie

Te târăște

Și te cară dracului

Fără să lași vreo urmă

Căci nu are rost...

...(Să nu te-ngrijorezi...)

Să nu te-ngrijorezi,
iubito...
E doar...
depresie
solară...
Am așteptat
atât
s-ascund
azurul
în beznă,
născătoarea-mi
de ființă,
și-am reușit!...
Nu-i greu,
să știi...
Îi dai
print screen
între
4 pereți
și-apoi
îl ștergi
cu mâna
lăsând
un fundal
întunecat...
Încearcă...
Nu te teme...
La fel
te-ai născut
și tu...
Dar,
împreună
om învinge
tirania
Timpului,
lamă
tocită
marca
Damocles...

...(Mi-s un neputincios...)

Mi-s un
neputincios...
De ce
te-aș chinui
pe tine
cu nevolnicia
sufletului
meu?...
Neputincios
sunt
măi,
copile,
ca un lepros
ce strigă
de pe mormanul
de gunoi
c-un ciob
de sticlă
ce-i răzuie
necurăția:
„NECURAT!!!”
Tu știi...
De ce știi?...
Ce va fi
și ce-i cu mine?...
Nu mai există
linii,
granițe...
Exiști
doar
TU
în infinitul
Alfei...

...(Și-mi e de-ajuns..)

Și-mi e de-ajuns

un gând

ca să vărs

lacrimi

care nu te uită...

De ce?

Că-s literat...

Și slova

nu ucide

dacă e înțeleasă

cu spiritul

ce viețuiește-n

ea...

Te-aștept...

M-aștept

spre mântuirea-mi

întingând

cernituri

neînțelese

pe principii

frânte

cum frântă

mi-e cărarea

și liniile

ce te desenează...

De aș găsi Cuvântul,

de te-aș gândi,

Iubito,

și de m-ai naște...

Am fi

NOI

DUMNEZEI

și am crea,

ne-am făuri

cărări

făr de-nceput,

sfârșit...

Să-mi fii 

TU

Dumnezeu...

...(O mână-mbătrânită...)

O mână
îmbătrânită
strângând
un capac
și în căușul palmei
lacrimile
infinitului...
Asta
mi-s,
Copilo,
ștergând
și încercând
să desenez
slove
de nimeni
descifrate...
Slove
schizofrenice
uitate
în manuale
de anatomie
ale universului...
Ne trebuie
cărți
ca să ne știm
pe noi...
S-tem proști!...
Ne-avem
în gheara
care crește
și-n firul
ierbii
cosit
fără de vreme
dar nu voim
a ne cunoaște...
Te-aștept...
Și tu știi asta...

...(Nu mi-am mai înmuiat...)

Nu mi-am mai înmuiat
de multă vreme
degetul
în sângele
sufletului
ca să te-aștern
pe-aci
dar
te văzui
în litere
de lacrimi
scrise
pe scările rulante
din galaxia
neuronilor
și-mi stricai
liniștea
îmbătându-mă
cu amestec
de cenușă
de gânduri...
„Simt
că te aștept
degeaba...”
de-atâta vreme
și uitai
să plec
de pe planeta
asta
unde-mi făcui
sălaș...
Ce dracu:
iar mi-am frânt
aripile
ca să nu plec
făr de tine?...

...(De ce ești înapoia mea?...)

De ce ești înapoia mea?
Ce-oi fi eu? Hristul?
Și tu?
„Legiune, căci suntem mulți”?
În loc să-mi bucuri ochii
cu vederea feței tale
mă pui să îmi forțez
neuronii
la conexiuni imaginative:
te vreau pe Tine
nu ce e în mintea mea!...
Pariez că ești
mult mai complexă
decât poate mintea-mi mărginită
să te închipuie...
Mi-e inima plină de goliciune:
nu vrei să o eliberezi
cu visele-ți?...
Mi-ar plăcea să mă hrănesc
cu cântecele ce le șoptești
născând atâtea clipe și ființe...
Chiar mi-ar plăcea...
Păcat că nu ți-am spus-o niciodată...
Sau am făcut-o?...
Of... Sper că n-am glumit
din nou pe seama asta...
De-oi fi făcut-o
nădăjduiesc că te-ai distrat măcar...
Dar, oare, adevărul
nu îți va aduce în privire
umbre
pe care nu vreau să le știi?...
De aș putea să îți feresc
pașii și cărările
de nebunia-mi ce distruge
tare aș face-o...
Auzi?
Dacă totul se naște
și se stinge-n Tine
nu poți să trimiți pe la mine
Doamna cu Coasa
ca eu să nu fi fost nicicând?...

...(Nu-i vers...)

Nu-i vers să poată-ncătușa, iubito,
Lumina ce o naști în mine
Când întâlnindu-ne pe-un drum, străino,
Cu chipu-ți mângâi a mea fire...

Dar nici nu e cuvânt s-ascundă
Infernul care mă hrănește
Că nu ascult șoapta-ți preasfântă
Și nu sunt cel ce te iubește...

...(Trăim...)

Trăim
în visele
unei existențe
ce nu cunoaște
liniștea
și-atunci
suntem
numai
produse
de coșmar
a unei
instabilități
ce nu se vrea
știută
în conștiința
zeilor
răpuși
de muritorii
ce i-au urcat
pe tronuri...
De ce
nu aș dormi
zămislind
la rându-mi
fantasme
de ceea ce-mi
visează
lehamitea
ce face
la fel?
Sări-voi
eu
departe
de uscătura
ce mă arde?

...(Cum dracu...)

Cum
dracu
uiți
să tragi
apa
din buda-n
care
m-ai aruncat
de dinainte
de a te cunoaște?...
Nu e de-ajuns
că ne f***răm
clipele
cu conștiință:
Tu
căutând
pieirea-mi
iar eu
căscându-ți
hăul
cu care
te hrănești
victimizându-mă
în lacrimi
teatrale
ce nu conving
pe nimeni?
Să fie!
Este!
Ce să ne-ascundem
în orgia
de blesteme
când
iadu-i
plin
și raiul
nu ne-ncape?
Las
c-oi distruge
eu
din ura-ți
ce ne leagă
și-n urmă
nu o să rămână
decât
șoapta
inversă a
Verbului...

...(Răsfrânt-am...)

Răsfrânt-am
atâtea
clipe
blestemându-te
încât
crezui
că iubesc
duhoarea-ți
dar nu reușesc
decât
să-mi gâdil
ca de-obicei
ego-ul
și egoismul
sublimat
printre
atâtea
finețuri
cum nici
mătasea
cea mai scumpă
nu poate
să arate
mâinii
ce se odihnește
în fibrele-i
rugoase...
Rămân
mereu
nebunul
ce-ascunde-n
mângâiere
o ură
ce nici iadul
n-ar putea
să-ncapă
de-ar exista-n
afara
minții
unui
Dumnezeu
absurd...

...(Vin valuri peste vaduri...)

Vin valuri peste vaduri
de gânduri și cuvinte
să nască iar talazuri
de clipe ce-s nesfinte...

Răsfrânte în infernul
călăuzit de mâna-mi
crucifică misterul
ce cântă nebunia-mi...

Și strig și eu ca orbul
sperând să-mi fii Mesie
spre a vedea născutul
ascuns ce e-n Femeie...

Dar nu m-aude nimeni
Tu nu ești decât umbră
și eu cu chip de cremeni
sunt umbra-ți ce se curmă...

Atunci m-opresc din lacrimi
și m-arunc în lumina
ce-mi dăruie din strachini
să gust întunecimea

Măcar de-ar fi mai dulce
și gazda și mâncarea
mai bucuros le-aș duce
dar neagră e tigaia

Ce zdrăngăne pe trepte
arzând slove în stihii...
Rămâne-acum doar lama
Cucoanei cea dintâi...

...(Privește...)

Privește
în ochii
mei
și vezi
de focul
din ei
naște
ori
mistuie...
De poți
să te hrănești
cu clocotul
lor
rămâne-vei
dar
mă-ndoiesc
că fumul
neuronilor
crucificați
spre
nemurirea-ți
îți va fi
pe plac
așa că
rogu-te,
spre liniștirea
seninului
ce te îngână,
să te îndepărtezi
de cel ce
de pe o movilă
de păcate
nu poate
decât
să strige:
„Necurat!!!”

...(Amorțit...)

Amorțit...
Existență
vană
vărsată
în viitura
clipelor
ce se nasc
și mor
în degetele
oamenilor...
Pași
care
nu-și ascultă
cărările...
Sunete
amalgamate
și neuroni
risipiți
în somnul
rațiunii...
Trec
fără să ating
conștiința
ca un automat
pus
în funcțiune
de volți:
ai mei
sunt
regrete
îmbălsămate
cu oțetul
osândirii
gustat
de buzele
unui
atârnat
pe lemn...

...(În fiecare chip...)

În fiecare
chip
e-o poezie
da
numai
Tu
ești
Poezia
ce trăiește
făr a fi
închisă
în rostirea
sau
citirea
celor
ce nu știu
trăi...
De te-oi ruga
m-ai face
vers
ori clipă
să mă închizi
în gândul
tău
să nu cunosc
vreodată
putreziciunea
ce o naște
Timpul
voind
să viețuiască
în degetele-mi
încovoiate
de atâta
scriitură?...
Rogu-te,
de nu vrei
să ștergi
măcar
durerea
existenței
mele
de pe mantia
nemuririi
tale,
ca stihia mea
să nu cumva
să îți umbrească
irișii...

...(Alerg...)

Alerg
între
albastru
infinit
și roșu
arzând
clipe
de nebunie
fără
direcție
ori
sens,
doar
cu dorul
pașilor
ce tăinuie
neliniștiți
cărările
eternului
de-acum,
de ieri,
de mâine...
Alerg,
și-n nebunia-mi
îți rețin
ființa
din contemplarea
nașterilor
fără de
moarte
și-a învierilor
fără
de-nceput...
Să-mi ierți
păcatul
de a-ți fi
prihană
dând
repaus
unde e
doar
viață...

...(Lumină...)

Lumină
nenăscută,
necreată,
infinită,
fără
de Alfă
și Omegă,
Iubire
ce nu știi
decât
să naști
în zâmbet
existențe:
de ce?
De ce
opritu-te-ai
Tu
în calea
pașilor
nebuni
și plini
de răni?...
De ce
vrei
să îți dai
mantia
pe-un veșmânt
de sac
sălășluind
în casa-mi
fără uși,
pereți
și-acoperiș?...
Ți-am tot citit
povestea
pe cereasca
boltă
dar nu credeam
c-o să-ndrăznești
să te cobori
vreodată
din tronul
tău
ca s-alini
umbrele
unui nebun...
E liniște...

...(Sălaș...)

Sălaș
senin
și-ntunecat
de-atâta
liniște
mi-ai dăruit
de când
deschisu-mi-ai
ochii
din inimă
să-ți cunosc
slova
din iris
și șoapta
din glas...
Abia
acum
când
totu-i
haos
fără
de lumină,
abia acum
văd
cu adevărat
fără de
rațiunea
minții
ci-mbogățit
de cea
ascunsă-n
pieptul
tău
preasfânt
ce bate...
Bate
liniștit
fără
a măsura
zdrobirea...

...(Recluziune...)

Recluziune...
Cer
închis
în lumini
de întuneric
dintru
început...
Infern
conceptual
născut,
precum
dușmanul
său,
în neuroni
aplatizați...
Zeii
sunt
condamnați
la inexistență
ritualică
zămislită
în slovă...
Nici
sus,
nici
jos...
Suntem
doar
noi,
cei prinși
în meteahna
unei scriituri:
„Eu am
spus:
VOI
SUNTEȚI
DUMNEZEI!”

...(Și ai venit...)

Și ai venit...
Ascunsu-te-ai
în spatele
luminii
și ți-ai ferit
privirea
de nebunia
mea...
Rămas-ai
în plictisul
existenței
și-nvăluitu-ți-ai
șoaptele
în tăceri
ce-mi sting
pașii și
cărările
bătute
către
tine...
Voi-vei,
vreodată,
să-mi oblojești
și mie
rana
cu sărutarea-ți
ce naște-n
mii
de universuri
iubirea-ți
nesfârșită?...
Te du,
copile...
Te du
și în uitare
părăsește-mi
leșul
căci
nu-ți merit
nemurirea...

...(Te caut printre fețe...)

Te caut
printre
fețe
fără
chip
ce îmi arată
cefe
întunecate
și mă cufund
în neliniștea
de-a nu-ți privi
lumina
ce-o răsfrângi
printre
atomii
azurii
ai mantiei
agățate
în cornul
lunii...
Te caut
și mă tem
că n-oi mai fi
de nu ți-oi auzi
șoapta
mângâindu-mi
sufletul
neliniștit...
Te caut,
Fecioară și
Crăiasă,
și poate
m-oi găsi-n
sfârșit
pe mine...

...(Să fi avut Ra...)

Să fi avut
Ra
fiice
ca tine
ori să-și fi tras
ființa
din lumina ta
prinosul
ți l-ar fi dăruit,
Fecioară,
și s-ar fi stins
în liniște
căci ar fi cunoscut
ce nici un zeu
nu știe...
Creat
fiind
de-nchipuire
te-ar fi arătat
învăluită
în mistere
sacre
căci nimeni
n-ar putea
trăi
știindu-ți
ființarea...
Doar
eu,
nemernic
bântuit
de-a ta fantasmă,
nu am murit
ci m-ai născut
clipă
de clipă
fără
să-mi vrei
osânda...

...(Copila mea...)

Copila mea cu ochii de lumină
Cu părul lin și șoapta cea din Rai:
Privirea ta senină mă îngână
și-mi ostoiește dorul cel de crai...

Să rătăcesc nebun nu mai e vreme
nici să mai beau paharul cel amar
dar fie-ntotdeauna a ta vrere
iar sufletu-mi să-ți fie sfânt altar...

Jertfește-mă, copilo, și mă naște
cu gândul tău ce-adesea-i nerostit
cu ploaia cea din ceruri mă revarsă
peste pământul nostru obosit...

Și odihnește-ți pasu-n veșnicie
în palma ta mă stinge ca pe-un jar
iar din cenușa-mi strigă, tu, „Să fie!!!”
doar inima-ți să-mi țină de hotar...

Căci tot eternul ție se închină
și-n fața ta toți zeii-n fum dispar
sunt trecătoare toate și suspină
și-și doresc nemurirea în zadar...

De vrei să-mi fii Stăpână-mpărăteasă
în fața ta eu capul mi-l închin
N-am să-ți ofer nimic ce n-ai, Crăiasă,
iubește-mă, distruge-al meu destin...

...(Răscolit-am...)

Răscolit-am
ce nu trebuia
adus
aminte
printre
cuiburi
împăienjenite
de stafiile
neuronilor
hrăniți
cu cenușă
de suflet
și lacrimi
de înger...
Năpăditu-m-au...
Năpustitu-s-au
și năpăstuitu-m-au
cu lănci
de-ntuneric
străine
de iadul
meu...
Distrusu-mi-au
infernul
de lumină
și-ntemnițatu-m-au
între pereții
căptușiți
ai regretelor
ce-și râd
de ghearele-mi
tocite
ce nu le pot
distruge...
Aștepta-voi,
precum
Scriptura
spune...
Voi aștepta
și-mi voi distruge
calea...

...(Zâmbește...)

Zâmbește,
copile,
și leagănă
clipa
cu șoapta-ți
ce mângâie
zeii
îngenunchiați
la picioarele
tale...
Mă plec
împreună
cu Cosmos
și Haos
și-așezat
pe altar
de jertfire
îți dărui
ce nu sunt
și n-oi fi vreodată
căci gându-ți
nu mă rostește...
Mă stinge
și-mi iartă
păcatul
și ruga
ce-nvăluie
spaime
și-ascunde
durere...
Rogu-te...
Fii
ce nu sunt
și spală-mi
cu apa
din Lethe
neexistența
amară...
Te  rog...

...(Să-mi dai...)

Să-mi dai
să beau
să nu mai știu
de mine
și să-nec
vise
în vapori
de disperare
n-ai vrut
nicicând...
Măcar
te miluiește
și-mi înfige
până la capăt
pumnalul
ce îl ții în mână...
Dar
nici măcar
nu știi...
Iluzii...
Fantasme
nesătule
născute
de când
conștiința-mi
s-a săturat
să doarmă
și deschizându-mi
ochii
mi-a arătat
că nu-i decât
o cale:
ori te iubesc
și n-om fi
niciodată
unul
ori
nu exist...

...(De nu ai ști durerea...)

De nu ai ști
durerea...
De ai putea
să înțelegi
fără să-ți rănești
pasul
pe cărări
pline
de spini...
Ori,
măcar
de ai călca
și n-ai simți
ci m-ar durea
numai
pe mine
și-ai învăța
din moartea
unui
lup
nașteri
de lumină...
Dar
trebuie
să treci
pe acest pod...
E musai
să te scalzi
în ape-nvolburate
iar eu
nu pot decât
privi
cu mâinile
legate
și cu glasu-mi
mut,
cu pașii ce
mi-s frânți
pe cale,
cum te zbați...

...(Să nu îți pară rău...)

Să nu îți pară rău...
Nu-i vina ta
mă m-ai robit
fără de vrere
și că-mi plăcu
durerea
de a te cunoaște...
De mi-ar fi dat
să pot întoarce
timpul
ca să schimb
ceva
aș repeta
aceiași pași
cu bucurie
fără să mă gândesc...
Și veșnicii
de veșnicii
de-ar fi să îmi repet
păcatul
aș zâmbi
căci Tu
iubind
iubești
și nu voi altceva
decât
ca zâmbetu-ți
să-ți lumineze
calea
și să te dăruiești
chiar de-ntre noi
prăpăstii
de blesteme
nasc
tot timpul...
Te bucură,
rogu-te,
că îl iubești
și uită-mă...

...(Aș vrea să-ți șoptesc...)

Aș vrea
să-ți șoptesc
clipa,
iubito,
și sânul tău
să m-ocrotească
de atâta
rău...
Să-ți mângâi
fiecare
milimetru
cu sărutări
neostoite
și să te învelesc
cu-mbrățișarea-mi
ce nu o s-o vrei
vreodată...
Aș vrea...
O știi,
dar mă opresc
în sârmele
ghimpate
ale fricii tale
și-ncerc
să te-ocrotesc
de spaimele
ce vor să-ți întărească
zidul...
Măcar
de mi-ai da voie
să sângerez
până m-aș naște
ca niciodată
să nu cunoști
durerea...
Dar nu vrei...
Și strigătul
meu
mut
răsună-n
Haos...

...(Să înțelegi?...)

Să înțelegi?...
Ce să-nțelegi?
Nu mă descurc
eu
printre-atâtea
labirinturi
de stafii
de gânduri
și crezi
că Tu
poți face
lumină?
S-o crezi tu...
Când
o să ai habar
de întunericul
ce zace-n
tine
o să poți
să spui
că te-ai rănit
c-un spin
din moarta-mi
viață
ce n-a existat
nicicând...
Ce să-nțelegi?...
Nimicul?
Așteaptă
mult
și bine
căci nu se-arată
de nu vrei
să-ți hrănești
clipa
cu lacrimile
zeilor...
Deșteaptă-te...

...(Strig...)

Strig
după
ajutorul
ce mi l-ai dat
cândva
când
mi-ai șters
lacrima
ce-ardea
fără-ncetare
în depresia
cuvântului...
Acorduri
minore
se rostogolesc
nebune
și opresc
Verbul...
Ce-ai vrut?
Ce vrei?...
Ce e cu tine?...
Ce-i cu tăcerea
asta
neîmplinită?...
Mă macină...
Mă macini
tu
cu fiecare
întrebare
și fiece
sunet
ce-l izvorăști
în zâmbetu-ți
adăpostit
de privirea-ți...
Dar ce prăpastie
săpat-ai
între noi...
De fapt
eu nu exist...

...(A fost odată...)

A fost
odată...
Așa
încep
poveștile:
cu-a fost
ceva
ce altădată
nu va fi
căci
orice
gând
e-o povestire
și orice
pas
un mit
c-un sâmbure
de adevăr
încătușat
în visele
atomilor
dintru-nceputul
Universului...
M-am săturat
de-acest
„A fost...”
perpetuu...
Eu caut
un
Amin,
un
Este
ce nu are-„a fost”
sau „va fi”...
Te caut
îngânând
umbra
iubirii
tale...

...(Se-mbrățișau...)

Se-mbrățișau
și lacrimi
și cuvinte...
Nu știu,
nici n-am știut
și nu voi ști
vreodată
de ce...
Rămân,
ca de-obicei,
cu întrebări
scăldate-n
îndoială...
Are vreun rost?
Dar
a avut
vreodată?...
Plătesc
păcatele-mi
mai scump
decât
putea-va
cineva
plăti
în veșnicie
dar
nu regret:
sunt
clipele-mi
de nemurire
în care
nimeni
nu s-a avântat
vreodat
în zbor
ca mine
cu aripi
de cerneală...
Te iubesc...

...(Atât de-adânci...)

Atât
de-adânci
sunt
ochii tăi
și-atât
de limpede
privirea-ți
că nu mă miră
tulburarea
ce-ai născut-o-n
mine
fără de voință...
Nu mă mai miră
nici că
am sorbit
blestemul
care mă topea
în tine
fără
de regret...
Te-am așteptat
atâta
vreme
și în sfârșit
ai apărut
ca să te stingi
odată
cu fantasma
ce ni-i depărtare...
Te-ai arătat
și te-am văzut
chiar dacă
nu mă vei privi
vreodată...
Îți mulțumesc
că pleci:
mi-i liniștită
moartea...

...(Sădit-am răni...)

Sădit-am
răni
în alte
suflete
și tot atunci
crestatu-mi-am
inexistența
presărând
pe ea
uitare...
Regrete
și cuvinte
de iertare
nu mai născocesc
căci
umbrele
nu știu,
nu pot
să zămislească
și eu
nici atât
nu sunt
devreme
ce formule
și expresii
fură
retezate-n
fașă
de cine
există...
Să nu mă ierți
nici tu,
nici tu,
niciuna
dintre cele
ce mi-ați spus
vreodată
„N-ai de ce...”
căci
ce s-a întâmplat
n-a fost
decât
închipuire
de neant...

...(Știi deja...)

Știi deja:
lacrimile
străjuiesc
cuvinte
și tăcerile
dorințe
nenorocite
ale unui
nebun...
N-aștern
decât
blesteme:
nu pentru
alții
ci pentru
clipa-mi
ce iubește
atâtea
veșnicii
ce o alungă...
Mă blestem
cum
m-am blestemat
tot timpul
fără să viețuiesc
vreodată...
Of,
dacă
ai aprinde
întunecimea
ce mă naște
ca zeii
să se plece
înaintea-ți...
Dar nu vrei
să-mpărțim
singurătăți
de vise...

...(Mă plec...)

Mă plec, din nou, a nu știu câta oară
În fața ta să îți ascult cuvântul
Ce-mi poruncește încă de cu seară
În lanțuri veșnice să-mi odihnesc genunchiul...

Mă plec și-mi plec privirea ca să nu-ți văd ochii
Ce m-au creat ca să mă înrobească...
Și uite-așa mă număr printre proștii
Ce te iubesc numai ca să-ți slujească...

Mi-am frânt privirea să nu-ți vadă buza
Ce m-a născut spre veșnica pieire
Pe care am ales-o căutându-mi scuza
Că numai tu poți izvorî iubire...

Mă plec și nu mai cer milostivire,
Nici ajutor, nici strop de îndurare...
În schimb îți dau ce am mai sfânt pe lume:
Neatârnarea mea și sfânta ascultare...

Mă plec, copile, blestemând cuvinte
Și plâng amar căci mi-i anatema și clipa
Și-apoi mă înrobesc în zâmbet de iubire
Ce nu-i ca să-mi renască mie ziua...

...(Nicicând...)

Nicicând
nu am ales
mai bine
spinul...
Că n-am voit
vreodată
purpura
petalei
fără
să mi-o dăruiești
o știi
prea bine...
De asta
mă hrănesc
cu răzbunarea-ți:
căci
îmbiindu-mă
cu jocul
umbrei
nu știi
că cel mai mult
mă doare
că te consumi
în ignoranță
ca un uroborus...
La infinit...
La infinit
mă doare
depărtarea
și dincolo
de infinitul tău
muri-voi
ca să înviez
din nou
când
lacrima-ți
o să mă cheme...
Dar n-o s-o faci...

...(Să dau?...)

Să dau?
Ce să mai dau
când
nu primesc
decât
nimicul
și din acesta
nici
a infinita
parte?
Aș da...
Dar
dacă eu
la rândul meu
nimic
sunt
cum să dau
și ce?
Nu pot...
Nu mai pot
și de-asta
mi-au rămas
doar
lacrimile
din întunericul
singurătății...
Nu o să le primești
căci nu te-ajută:
și nici stafia
asta
ratată
nu te ajută
la nimic...
Scuipă-mă...
Ignoră-mă...
Mai bine
uită
de neexistența
mea...
Nu merită
efortul...

...(Amărăciune...)

Amărăciune...
Deșartă
amărăciune
locuiește
în orbitele
sufletului meu
și te tot strigă
cu muțenia
beției
sorbite
din paharul
mângâierii tale...
Nu mă iubești...
Nu știu
de te iubesc...
Totuși
ți-o spun
de-atâtea ori
și nu știu
ce mă-mpinge
spre rostire:
o fi zâmbetul tău?
O fi lacrima-ți?
Ori suferința
sufletului
ce se-ascunde-n
tine
înveșmântat
în frică
și pudoare?...
Te iubesc...
Nu pentru
ce ești
sau nu ești,
sunt
sau nu sunt...
Doar
te iubesc...

...(Încă mai stau...)

Încă
mai stau
la dudul
amintirilor
și-aștept
să-nmugurească
deșertăciunea
lumii
din iluziile
cuvintelor
cu care am vrut
să te-amăgesc
dar mi-au deschis
porți
de singurătate...
Încă
te mai aștept
căci
amăgirea mea
ți-a spus
doar adevărul
și mi-a înjunghiat
naintea-ți
existența-mi
visată
de un zeu
rătăcitor...
Încă
te-aștept...
Atât
cât o iluzie
poate aștepta
fără a fi
o existență...
Te-aștept...

...(Fă, proasto, te iubesc...)

Fă, proasto,
te iubesc!
Crăpa-ți-aș
clipele
cu barda
cum i-a crăpat
Hefaistos
bostanu
lu Zeus...
Trosni-te-ar
fericirea
cum
îmi trosnești
Tu
verbu-n
față
și-mi spui
că-s de căcat...
Mânca-te-ar
dragostea
fără de dor
cum
îmi mănânci
Tu
zilele
ca nesătula
și lua-te-ar
îngerii
sub aripi
cum mă ia
pe mine
dracu
când te văd
și-mi scurtcircuitezi
neuronii...
Te iubesc,
tâmpita dracu...

...(De ce-mi sunt ochii-mpurpurați...)

De ce-mi sunt
ochii-mpurpurați?
Nu o să știi
nicicând
și n-o să afli
până
gândul
ce se scurge-n
mine
nu îl vei stinge
ținând
în mână
inima-mi
ce-și va da
duhul
cu ultima
bătaie...
De beat
de tine
și de disperare...
Măcar
cu-atât
să m-amăgesc
chiar
dacă
n-am răspuns
nici
pentru
mine...
Eu te iubesc
și tu iubești
pe altul:
măcar
ești fericită?...

Lacrimi...

O să-ți scriu ție, Hermes,

căci îngerul vieții

e mut

de când păzește

în Eden

copacul nelegiuirii

și fără să guste

din el

habar n-are

să tălmăcească

ce cu gheara-mi

răstălmăcesc…

Și urma-vei tu, Amor,

căci ca tine

nu știe nimeni

ce-i dor sau durere…

Nici Zeus

cu capul crăpat

de Hefaistos

nu va ști vreodată

ce zace în noi…

De-am bea împreună

din cupa lui

Lethe…

Dar nici somnul

lui Cronos

nu ne poate reda

mântuirea

din clipa ce-i stinsă

dinainte de a fi…

Și-ți scriu și ție,

Suflete și Trup și Spirit

ce mă rabzi

răbdându-te cu nebunia-ți:

nu e a noastră

căldura perenului…

Ni-i mantie

fiorul înghețat

al eternității…

...(S-a săvârșit...)

S-a săvârșit...
Rostești
cuvinte
fără de-ntrupare
și le arunci
în negura-ntrebărilor
crescându-mi
neputința...
S-a săvârșit...
Am săvârșit
prihana
ce mi-o dăruiești
din milă
pentru un cocoșat
de-atâtea
mii de trădări
neființate...
S-a săvârșit...
Și-n tot războiul
iscat
din vinele-mi
trecute
toți morții-și
cer tributul
din logos-ul
pătat
ce limba-mi
îl rostește...
S-a săvârșit...
Am săvârșit
mantaua
purpurie
din care mă vei avorta
și tu
căci ăsta
mi-e destinul
ce l-am blestemat
de-a pururi...