...(Și-o să-i rămână...)

Și-o să-i rămână
amintirea
numai
pe paginile
blestemate
ale minții
mele...
Va fi citită
dar
rămâne-va
neîmțeleasă
de toți...
Doar
Tu
vei ști
voind
a nu mai afla
asta
și eu
cel ce
a zămislit
ce nici
nu trebuie
gândit
de ceilalți
căci
nu o pot
măcar
concepe...
Te iubesc
și nu poți
crede
că se-ntâmplă:
ai vrea
să fie
un coșmar
alungat
de zorii
dimineții
dar vei ști
pururi...

...(Titluri...)

Titluri...
Legături
de sânge...
Nebunie
și iubire
ce nu își află
locul
înfricoșându-te
și ascunzându-ți
irișii
în cotloanele
minții...
Slove
tremurate,
așternute
pe călătoriile
fără
rost
ale galaziilor
unui
univers
înecat
în palemele
mele...
De nu aș fi...
De ai putea
uita
vreodată...
De-ai înțelege
că simțământul
și trăirea
sunt
mai presus
de-orice
și că nu-i nimeni
să ne poată
opri...
De ai voi...
De m-ai ierta...

...(Unde ești?...)

Unde
ești?
Te plânge
caietul
și te caută
slovele
ca să înlături
asprimea
degetelor
ce le-ngână...
Unde?...
Îndrăgostitu-m-ai
de tine?...
Când?
Cum?
Asta e ființarea?...
Te-nșeli
ori mă înșel...
Nu mi-e decât
obișnuita-mi
neexistență
stivuită
în caroruri
umplute
de cerneală
albastră...
Unde
ești,
tăcerea
mea
șoptită?...

...(Visele mele...)

Visele mele
s-au urcat
într-un tren fantomă
și călătoresc
rătăcite
spre
nicăieri-ul
în care se afundă
fără tine...
Doruri nestăvilite
lovesc
garniturile
iar șinele
se-ascund
înfricoșate
din calea
gândurilor
mele...
Unde
ai dispărut?...
Lumina
albă
îmi țintuiește
ochii
și îmi rănește
retina
gândurilor...
Jinduiesc
după
liniștea
întunericului
ce nu se mai așterne
peste pleoapele-mi
obosite,
condamnate
să primească
razele
răsăritului
inexistenței...

...(Îndrăgostește-mă...)

Îndrăgostește-mă

de tine:

renască-mă

doar

gândul tău

și fiece bătaie

a inimii

tale

să pulseze-n

pieptul

meu...

Mângâie-mi

sufletul

cu cântul tău

șoptit

și ochii tăi

gingași

aștearnă-mi

numai

senin

pe pleoape...

Să-mi fie

dor

de tine

și de mine,

de noi,

de Unul

ce-am fi

de mi-ai frământa

ființa

mea

de lut

făcându-mă

după

asemănarea-ți...

Îndrăgostește-mă...

...(Tu crezi...)

Tu crezi
că nebunia
mea-i
cădere:
să vezi
prin ochii
mei
ce înălțare
către
universuri
nebănuite
degetele
mele
și n-ai să te mai
saturi
de-atâta
vis...
Coșmar
e pentru
frica
sădită
în ființă...
Să nu te temi...
Mă ia
de mână
și vino
să ne înălțăm
spre-abisuri
nepătrunse
de gândirea
nimănui...
Haide...

...(Călătorii...)

Călătorii,
lacrimi
de sânge
scurse
din ochiul
drept
și nebunie
revărsată
din ghearele
celei
drepte
pe coarde
de chitară...
Călătorii
și pași
rătăciți
pe pagini
caroiate
de suflet
și de inimă...
Străfunduri
în care
zborul
mi-i mai lin
decât
deasupra
munților
străjuiți
de lupul
alb...

...(Cerșetor...)

Cerșetor
de gânduri
și cuvinte,
de existențe
și neexistențe,
de Tine,
de ne-Tine,
de mine
și de vise,
de iubire...
Privește
fără
frică
în ochii
mei
și o să vezi
că răzvrătirea
și mânia-mi
învăluiesc
senin
de galaxie
pentru
tine...
Doar
pentru
tine:
ceilalți
să știe
că mai
sunt...
Doar
Tu...

...(Iar tu...)

Iar tu
nu ești
cum
nu-s
nici
eu
fără
de tine...
M-ascund
în propriile-mi
păcate
și temeri
de mine
însumi
ca nimeni
să nu-mi poată
vreodată
citi
sufletul
în ochii
tulburi
ca de drac
și-n rănile
ghearelor
mâinii
drepte...
Nu ești...
Nu sunt...
Te iubesc
fără
să fiu...
Grijă
să ai
de tine...

...(Mă îmbrățișez singur...)

Mă îmbrățișez singur...
De unul singur
mă afund
în neființă
și tot eu
mă scot
de păr
afară...
Mă iubesc
singur
și tot singur
mă urăsc...
Mă nasc
de unul singur
și la fel
mă sting
în fiecare
clipă...
De unul singur...
Fără
de ființă,
fără
de cuvânt,
fără
de zei,
fără
de oameni,
fără de
existențe
și neexistențe...
De unul
singur...
Singur...

...(Crepuscul...)

Crepusculul
neexistenței
se-ndreaptă
spre
tine
dar
zâmbetul
tău
topește
nebunia
ce zace
în slova-mi
prea rece
să te aștearnă
vreodată...
Crepuscul,
nebunie
și dor
de tine,
ascunsă-n
1k
fără
nume,
fără
gând...
Mă iartă
că nu știu
altfel
să-ți spui
ce-mi omoară
ființa
în străfunduri...
Mă iartă...
Că te sun
atât
de târziu
fără
de semn
de viață
de la strigoi...
Mă iartă...
Să-ți fie
ziua
bună
și noaptea
liniștită
fără
de amintirea
mea...
Grijă
să ai
de tine...

...(31...)

31 zile...
Bifat.
31 mărțișoare...
Bifat.
31 pumnale
înmulțit
cu infinitul
egal
moartea
inexistenței...
Bifat...
Pe dracu
bifat,
ce mama naibii
păzești
acolo?
Te-ai obișnuit
doar cu
„Bifat”?
Sunt
încă
chiar de nu
aș vrea
să fiu...
Ia mai gândește-te:
31 pumnale...
BIFAT!
Ești prost...
Serios...
Mai rău ca
Goagălu:
nici
nu-ncep
bine
că mă și
bifezi...
Să reluăm...
31...
BIFAAAAAAAAAAAAAAT!!!
Mda...

...(Lac...)

Lac...
Acorduri
de chitară...
Pescăruși...
Tu -
citind,
eu -
chinuindu-mă
să-mi vând
ființa
pe-o para
chioară...
Și-ai fi vrut...
Și aș fi vrut
și eu
citindu-ți
dorința...
Însă
ne-am depărtat,
nebuni
străini
ca mai nainte:
tu -
cu coardele
pe pagini,
eu -
cu slove
înșirate
pe grif...
Străino...

...(Ascund pescărușii...)

Ascund pescărușii în aripi lumină
Iar apele susură blând către lună
Când soarele-apune și umbre se-aștern
Pe unduire e un cântec etern...

Căci dorul îl macină fără măsură
Și sufletu-i moare în veche trăsură
Neputincioasă, bătrână-nchisoare
Lăsându-și pașii să curgă la vale...

Cu ceafa spre-apus privesc răsăritul
Scăldat în născare de asfințitul
Ce-l văd în oglinda apelor line
Ca gândul ce-ți spune s-ai grijă de tine...

Și cânt: mi-amorțesc în burice doar gânduri
Pe gură-mi ies vorbe, în ochi - numai fluturi...
Te văd iar aievea, mireasă străină,
Ascunsă de-a pururi în atâta lumină...

Te văd, dar nu ești, nu aici... ci departe...
În slovele scrise tăinute-ntr-o carte
În care ți-ai pus și glas și zâmbire
Și-ai dat un nebun spre-a avea viețuire...

Mi-ai dăruit clipa în loc de neștire
Ființa mi-ai pus pe cărări fără fire...
Mi-e dor de neantul ce nu-ți știa clipa
Căci daru-mi e blestem ce-ți naște ispita...

...(Uitată-i ideea...)

Uitată-i ideea ce naște cuvinte
Uitat este gândul ascuns în ruine
Uitarea se-așterne ca văluri pe minte
Și sminteala curge în stropi către mine...

Ești una, nu-s unul - sunt mulți după nume
Și străzile mele nu le-adună nimeni
Luptându-mă slovele tot dau târcoală
Te-ascultă, m-alungă tot dând năvală...

Căci în criptograme-ți ascunzi ființa
Cu 1k și-atâta îmi macini măruntă
Scrierea pusă de-a latul pe ușă
Și nu pot să intru că nu ți-e voința...

Se-aștern ploi pe mine, nisorile morții
Mă bucur: luatu-mi-s-a de vara vieții
Dar cum se apropie îmi sparge pereții
Și pune lăcate în marginea porții...

Îmi e dor de tine, iubire nebună,
Îmi e dor de mine și dorul sugrumă
Și cântec și slovă scursă în urmă,
Uitată și-oprită în veșnica urnă...

Sunt tot eu, nebunul ce pururi te cată
Cel cu retard răsărit deodată...
Sunt eu și nu-s cel pe care-l iubești:
Smintitul din mâna cui dar nu primești...

...(Opriți-vă...)

Opriți-vă!...
Opriți-vă,
la dracu să vă ia,
opriți-vă...
Până la urmă
nu s`teți voi
ci
eu
cel care
nu exist...
Opriți-vă...
Mi-e greu
tot scrumul
ce îl sting
în degete
uitându-vă
și amintindu-mi-vă,
Mi-e greu...
Grea-i
moartea
asta
de-orice
clipă
fără
de voi...
Opriți-vă...
Fărâme
de lumină
lăsa-t-am
în fiece
ființă
ce i-am șoptit:
„Grijă
să ai
de tine!”...
Opriți-vă...
Născut-am
prea mult
ce-i din voi
și-acum
mă stăpâniți
precum
demonii
Egiptului
stingând
iubirea?...
Opriți-vă...
Vă poruncesc
pentru
întâia
și
ultima
oară,
rogu-vă,
să vă opriți...

...(Născutu-m-ai...)

Născutu-m-ai
din nebunia
lașității
de-a nu voi
să-mi recunoști
ființa...

...(Năpăditu-s-au...)

Năpăditu-s-au temeri
nemernice
de când
rostitu-ți-am
numele
spre iubirea
de-a pururi...

...(Lăsatu-mi-ai...)

Lăsatu-mi-ai
numai un gând
să-l pot chema
când lacrimile-și cer arvuna...

...(Scrijelite...)

Scrijelite
ceruri
nu s-or mai lecui
din amintirea
ta...

...(Nimeni...)

Nimeni
nicicând
croi-va
vreodată
destinul ce refuzi
să  mi-l visezi...

...(Calm...)

Calm
rusnac
răsfrâng
din
sângele-ți
moldav...

...(Cresc...)

Cresc
aripi
ființând
strepezirea
totemului
înfipt
în
ființa-ți...

...(Născându-mă...)

Născându-mă din
neștiință
amorțitu-ți-am
colapsul
din Omegă
spre Alfă...

...(Încă...)

Încă
m-apropii de
tine mișcându-mi
neființa pe
undele de Lethe
înmiresmate
de-atâta durere...

...(Nu știu...)

Nu știu
de-i bine
să  caut
în lipsa-ți
nebunia-mi...
Nu știu...
Suntem
departe
dar
tu
ești
cu mine
fără
să știi,
fără
să vrei...
Ori
nu-i așa?...
Ești
unde?
Mi-s
nicăieri
și dor
mi-e
de tine...
Ai dispărut
deja
pe veci
fără
măcar
să-ți mai
sărut
odată
clipa?...

...(Se stinge-ncetișor...)

Se stinge-ncetișor creanga de aur
precum prelinge-apusul geana-nsângerată
ce-o port în suflet de când e visată
de tine... și-al tău zâmbet e tezaur...

Retrasu-m-am spre ape liniștite
îndoliate-n semne și simboluri:
mai știi vremea când îți vorbeam pe holuri?...
Duse mi-s toate: amintiri șoptite...

Cărat sunt fără de ființă,
înghesuit cu sufletu-mi în microbuze -
până și coardele chitarei sunt ursuze
căci umblu pe cărări fără știință...

Nu sunt, tu ești, născutu-m-ai devreme
să nu știu glasu-ți dulce să-ți dezleg
nici ochiul tău pribeag să-l înțeleg...
Învață-mă, de vrei, ori dă-mi blesteme...

Blatămă-mă, rogu-te, doar o clipă
să ființez, să nu mă-ntorc acum
de unde am venit fără de drum:
mă blastă-mă, dar lasă-mi ziua-n pripă...

Căci, dacă nu, m-oi pierde pe vecie
fără de șoapta-ți ce n-o să mă cheme,
fără de visu-ți... Rătăcit de vreme
nu voi mai fi nicicând ființă vie...

...(Misiva-ți prea blândă...)

Misiva-ți prea blândă îngână tăcere
Și zâmbet în liniște de mângâiere...
Răspunsu-mi nebun se aruncă-n neștire
Și-mprăștie lumii a sa rătăcire...

Când slova-ți se-așterne născând cuvinte
Mai dulce-i ca Verbul de dinainte,
Dar mâna-mi greoaie liniști dezbină
Punând întuneric unde fu lumină...

Și pasu-ți... Da, pasul tău lin ce sărută
Pământul și-nmoaie și gheață și stâncă...
Cărarea mi-i rece și întunecată
Căci neexistenței dezlegai lăcată...

Iar degetul tău ce timid se așează
Și mângâie suflete, of, Șeherezadă...
Când pumnu-mi trosnește fiori se avântă
Trimițând morții tot ce mai cuvântă...

Cosița-ți bălaie - adăpost pentru stele
Și mantie de pavăză luminii din ele...
Țepi scurți, veninoși mi-acoperă scalpul
Ucigând neuronii dintr-un cap în altul...

Chipul senin ce-l arăți către lume
Oferă căldură ce nu poate-apune...
Din ochii-mi săgeți peste zei se înalță
În murmur de spaimă scaldă bolta cerească...

Iubire ce ești făr de clipa ce-apune:
De ce-ai zămislit un nebun ce răpune?...

...(Mi-e sufletul greu...)

Mi-e sufletul
greu
de întârzieri
nebune
și de cuvinte
fără
rost...
Azi
te iubesc
dar
nu scriu
despre
tine
chiar
de m-ar mângâia
amintirea
zâmbetului
tău...
Azi
sunt
doar
eu,
egoistul
ce n-a știut
să stea
deoparte
de universul
altora,
tâmpitul
ce-a adus
de-a pururi
doar
dezbinare...

...(Ai câștigat...)

Ai câștigat
însă
pe mine
mă doare
prețul
ce-ai să-l guști
când
realiza-vei
că iubirea-mi
și grija-mi
îngropate
sunt
în neexistența-mi
și înapoi
nu s-or întoarce
căci
mi-e sătul
sufletul
de rană
și nu-mi vine
a crede
că mă sting
cu inima
ce urlă
și cu duhul
măcinat
în închisoarea
mută
a nebuniei
mele...
Mă iartă...

...(Te-aștern...)

Te-aștern ascunzându-te
pe pagini

întregi cum mi-e
obiceiul rătăcirii
în neființa-mi
jalnic
prăfuită...

Din nou
enigme,

iarăși tunete
și
nimeni
să-mi cetească slova inimii...

Te-ascund
căci jocurile
par să-mi liniștească
smintirea
spre-așezământ de
lacrimi și
lumină,
taina-ți prețuită...

...(Ascund...)

Ascund
din nou

gânduri
rătăcite
în infinitul
joc
al minții...

De vrei
să citești:

mă-ntreabă
căci altfel
nici Tu,
nici lumea

nu va cunoaște
rostul
timpului
nestins...

...(Jocuri...)

Jocuri
rătăcite și
necugetări
ascunse-n
sufletul
slovei ce te
cântă
de-a pururi...

...(Te scriu...)

Te scriu
mereu, de-o vreme,

și știu
că nu
iubirea-mi
viețuiește-n tine
însă
născându-mă

croiești
prin universuri
neastâmpărate jocuri,
Tu,
ființă
ascunsă-n
Alfă și Omegă...

...(Tăcere...)

Tăcere...
Sunete
mute
se odihnesc
fără
a-și mai dori
rostirea...
Slove
ruginite
se aștern
singure
croind
drum
lacrimilor
ce nu mai au
astâmpăr...
Coarde
surde,
răgușite
de-atâta
durere
și conștiință
nemiloasă
de sine...
Se-adună
toate
în buricele
degetelor
mele
alungând
alinarea
ce nu mi-o mai
doresc...
Tăcere...
Și
Tu
nu ești...

...(Nu rămân...)

Nu rămân
decât
lacrimi
și-o inimă
ce s-ar vrea
smulsă
din piept,
arsă
și aruncată-n
cele patru
vânturi
străbătute
de gândirea
nebună
a mâinii
ce mai scrie...
Câteva
slove
rătăcite
în van
și cuvinte
stinse
înainte
 de a se naște,
avortate
spre
a nu mai ucide
decât
neexistența-mi...
Iubire
ce rănește,
te rănește
și te tulbură,
Tu,
existență...

...(Am fost și sunt...)

Am fost
și sunt
atât
de orb
încât
nu mi-am dat
seama
că rostind
„Te iubesc!”
îți voi răni
și tulbura
ființa...
N-ai mai zâmbit
de-atâta
vreme
și-n orice-apropiere
îți citesc
spaimă-n
priviri...
Voindu-ți
libertatea
îți răpii
ființa
și nu am lacrimi
cât
să mă pot
căi
vreodată
pentru
asta...
Mă iartă,
rogu-te,
și mai zâmbește
măcar
o dată
uitându-mi
nebunia...

...(S-a odihnit chitara-mi...)

S-a odihnit
chitara-mi
în Herăstrău
dăscălind
degete
să-și aștearnă
trăire
pe coarde
de nebunie...
S-a odihnit
chiar
de voia
să-i cânte
soarelui
și ierbii
și miilor
de pescăruși
muți
de pe lac...
S-a odihnit
căci
două
suflete
se învățau
unul
pe altul...
Iar
eu,
ca prostul,
m-am dus
să le dau
lecții...
Ce dobitoc...

...(Și începu...)

Și începu
Potopul:
galazii
de lacrimi
revărsate
peste
un zâmbet
ce nu-l vor putea
vreodată
șterge
din amintire...
Sufletul
îl știe,
inima-l
cunoaște
și existența-i
proprie
nu va fi
stinsă
de neexistența-mi...
E moștenirea
ce mi-ai dăruit-o
când
m-ai renăscut
cu griji,
cu spaime-n
priviri
și cu iubire
în ființa-ți...
Mulțumesc...
Mă iartă...

...(Mi-e somn...)

Mi-e somn
și inima
mi-e obosită
dar
râu
neostoit
de slove
curge
căci
dulcea
lance
a iubirii
lovitu-m-a
fără
să știu
de unde
și fără
vina
ta...
L-aș căpăci
zdravăn
pe Cupidon
căci
a uitat
din nou,
năzbâtia
afurisită:
din mine
numai
izvor
de suferință
poate
să-ncerce
sufletul
ce gustă
din cupa
încrustată-n
aur
cu
„Te iubesc!...”...

...(Retrasu-m-am...)

Retrasu-m-am
pe patul
nebuniei
mele
doar
cu un pix,
foi
caroiate
și cu gândul
tău
întrupat
în misiva
timidității
slovelor
așternute
de surâsul
inimii
tale...
Zâmbesc...
Încă
zâmbesc
smintit
știind
că vine
vreme
de potop
de lacrimi
peste puțin...
Dar
nu acum:
în clipa
asta
ce nu vrea
să moară
eu
zâmbesc
păstrând
icoana
ta
pe buze...

...(Mistuit-am...)

Mistuit-am
cărțile
sufletului
tău
ce ai binevoit
să  mi le-așezi
nainte
cu-atâta
blândețe...
Le-am
mistuit
și neostoită-i
foamea
inimii
căutându-ți
pașii
dar
nu mai ești
iar
eu
m-am depărtat
din nou
închizându-mă
în stânca
ferecată
cu piatra
singurătății
așteptând:
poate
vreodată
vei mai voi
să mă mai smulgi
din somnul
veșnic
al neexistenței
mele...

...(Citesc...)

Citesc
nebun
pe fotoliul
gândurilor
tale
și-mi amintesc
și slove
și cuvinte
și zâmbet
feciorelnic
ce răspândești
chiar
cu tăcerea-ți...
Să nu te superi
de te mai scriu
ori te visez
privind
cu ochii
spre
depărtări
neostoite
de slavia
zidului
care
ne-a pus
alături
despărțindu-ne...
Să nu te superi...

...123...

123
21,22
213,214,215...
Căci
tot
ce ne rămâne
e doar
Creanga
De Aur
ca gaj
al inimii
tresărinde
în zâmbet
către
un suflet
rătăcitor...
Fără
întrebări,
fără
căutări,
fără
sensuri...
Surâsul
tău
și rătăcirea
mea...

...(Mă trezesc rușinat...)

Mă trezesc
rușinate
din visarea
ochilor
când
privirea-ți
mă scrutează
cu îngrijorare
și îmi dau seama
că
din nou
rămăsei
încremenit,
fără
de timp
ori
spațiu,
la auzul
vocii
tale
și-a pasului
tău
lin...
Mă trezesc
spre
adormirea-mi
veșnică
în întunericul
experienței
laborioase
de consiliere
a stafiilor
prin intermediul
spațiului
virtual...
Nu pleca...

...(Azi nu există...)

Azi
nu
există...
E doar
singurătatea
zâmbetului
șocat
de atâta
liniște
în ochiul
furtunii...
Gându-mi
mai
rostește
arar
câte
un
„...te iubesc...”
În schimb
îi deveni
mantră
de fiecare
clipă
„...ai grijă de tine...”
scăldat
în lacrimi
și rostire
șoptită
în suspinele
slovelor
transformate
în sunete
și înghițituri
în sec...
Ai grijă de tine...
Te iubesc...

...(Căutam...)

Căutam
un loc
de ședere
în trenul
alb-negru
al viselor
și deodată
tresării
crezând
că se așterne
naintea
ochilor
mei
culoarea
ființei
tale...
Mă înșelai...
Nu erai
Tu,
nu aveai
cum
să fii
acolo...
Mă înșelai
și așezându-mă
citii
din nou
în cartea
ce fu
lăcaș
misivei
tale...
Mă înșelai...

...(Te iubesc...)

Te iubesc...
Ți-o spun
ca un salut
al zorilor
de dimineață
și ca rămas-bun
rostit
de asfințit...
Ca sărutare,
îngrijorare,
bucurie
și tristețe,
toate
amestecate
în irișii mei
înecați
de despărțirea
ce n-o pot
grăi...
Te iubesc...
Și renăscut-ai
vise
străbune
în palmele
mele
pline
de negura
uitării
ce nu vine
niciodată...
Te iubesc
căci
mor
acum
ca Tu
să viețuiești
din nou
fără
de egosimul
meu...
Te iubesc...

...(Ieri am poruncit...)

Ieri
am poruncit
gândului
să stea
în loc,
mâinii
să nu mai aștearnă
slove
și inimii
să-și oprească
revărsarea
căci
ieri
am reușit
din nou
să te rănesc
iubindu-te
cu egoism...
Încerc...
Încerc
din răsputeri
să mă îndepărtez
de tine,
să mor
din nou,
să-mi viețuiesc
inexistența
pentru că
renăscându-mă
dezlănțuit-ai,
fără de
știință
ori voință,
infernul
ce-ți zdruncină
liniștea...
Ieri...

...(Rătăciri...)

Rătăciri
ascunse
în slove
citite
și recitite
până la
înfiorarea
atomilor
universului
cuprins
în șira
spinării...
Ți-am auzit
blândețea
glasului,
ți-am simțit
adierea
zâmbetului
dar și
durerea
lacrimii
ce curge-n
tine
de la începutul
conștiinței...
Rămân
pui
de român
învățat
să plângă
cu un ochi,
să râdă
cu celălalt,
iar irisului
cunoașterii
de sine
să-i lase
iubirea...

...(„3, 12, MERDE!”)

„Trois!
Douze!
MERDE!!!”
Și-ncepu
jocul
gândurilor
inimii
printre
atomii
de praf
ai Universului...
O fi
doar
unul
ori
mai
multe?
Nu știu...
E bine
că ești
și mulțumit
mi-s
că
Tu
născând
iubirea
mai
dai
speranță
omenirii...
Eu
mă retrag
zăcând
cu pașii
înapoi
pe cărări
rătăcite...

...(Mă iartă, copile...)

Mă iartă, copile, că sunt un tâmpit
Tu ești femeie, eu doar un scrântit
Pe când naști lumină, eu văd doar cruciș
De-atâta alcool, egoism pieziș...

Mă iartă: eu fug, tac, râd ca bufon -
Zâmbetu-ți cald clădește-unison...
Eu - mut, tu vorbești, eu - sterp, tu - zeiță,
Eu - muma pădurii iar tu -ființă...

Eu scrijelesc slove, tu - nemurire,
Eu zac înnoptând, tu naști omenire...
Eu sting luminare, tu-aprinzi galaxii...
Eu crap gându-n 4, tu faci doar să fii...

Eu doar tai cuvinte, tu compari idei,
Nimic nu-ți rezistă dacă chiar vrei...
Eu înghit mâzgă, tu visezi galaxii...
Eu sar în abisuri, tu zbori spre trezii...

Tu vezi numai râset, eu numai gunoi,
Fi-v-om de-a pururi eu, tu și nu noi...

...(Nervuri...)

Nervuri
se nasc
pe geamurile
sufletului
înghețat...
Mi-e frig...
Tu nu ești...
Eu nu
exist...
Cuvinte
ce se-așteaptă
rostite,
înspăimântate
cuvinte
ce te-or înfricoșa
și ți-or răni
privirea...
Mai bine
să știi...
Ori
nu?...
Să fie
iarăși
numai
egoismul
meu
ce glăsuiește
insultând
iubirea?...
M-am săturat...
M-am săturat
de mine
și mi-s sătul
să te tot
văd
și să zgârâi
cu ghearele
mâinii
drepte
zâmbetu-ți...

...(Aș mai vrea, mamă...)

Aș mai vrea,
mamă,
să mă legeni
și să-mi cânți
cu glasul tău
ce-alină universul...
Și-ai vrea și tu...
Dar nu mai sunt
copil...
În sânul tău
nu mă mai pot
întoarce,
durerea mea
nu vreau
s-o știi
c-ai suferit
destul
și încă o mai faci...
Nu vreau
să-mi vezi lacrimile
ce mă orbesc
ca să nu-ți frângi
iar și iar
inima-n mii de bucăți...
Mă iartă...
Mă iartă
că te sun
odată-n săptămână
și nu știu
ce să îți spun
să nu te doară...
Copilu-n care ți-ai pus
atâta speranță
nu mai există
și totuși,
eu sunt...
Te iubesc, mamă...
Mă iartă...

...(Aș vrea să pot...)

Aș vrea
să pot
să-mi beau
toate
amintirile,
tot
gândul
despre
tine,
toată
slova
ce ți se închină
și să nu mai știu
de mine...
Întunericul
nu mă mai
încape,
lumina
s-a ascuns
de mine,
nu-s dumnezei,
draci
nici
atât...
Rătăcitor
fără
de spațiu,
timp
și dimensiune
m-avânt
pe cărările
ce le-am născut
în tine
pentru
pieirea
mea...

...(Nu pot a scrie...)

Nu pot
a scrie...
Nu știu
de fu
vis
ori
fu
aievea...
Zâmbetul
tău
și
unduirea
inimii
în dansuri
cosmice
mă fac
să cred
că nu știu
cât sunt
de nebun
și câte-nchipuiri
îmi pot
creea...
Nu știu...
Mi-e frică
să  greșesc,
iar
de-o voi face
nu voi
să te rănesc...

...(Atâta foc...)

Atâta
foc
în întunericul
ființei
tale
ce pârjolește
orice
dorință,
orice
gând
atâta
cât
e înțeles...
De nu,
e ignoranța
scut
vremelnic
ce se topește
în adâncurile
existenței
jăratecului
născut
din
Phoenix...
E-atâta
foc,
iubito,
iar
eu
sunt
cel
ce vă verbalizează
cu neexistența-mi
beția
nebuniei
voastre...
Mă bucur...
Nu o să mă-ntreceți...

...(Toți oamenii...)

Toți
oamenii
văd
pietrele
dar
NIMENI
nu se întreabă
câtă
durere
e-n sufletul lor...
Mai mult:
le înjurăm
pe zi ce trece
alergând
spre
neființarea
normei
că ne împiedică
din
productivitatea
ochilor
ce nu văd,
a inimilor
ce nu bat
și a simțurilor
înăbușite
în iluzii...
Eu
sunt
o piatră
și vă împiedicați
de mine...
Luați
o pauză...
Trăiți-vă
pe voi
înșivă
și-atunci
voi ființa
iar
TU,
Iubito,
vei reuși
să mă visezi
spre nemurirea-mi
și alinarea
dorului
ascuns
în mine...

...(Sunt doar un laș...)

Sunt
doar
un laș,
iubito...
Mă iartă
că altceva
decât
să-mprăștii
suferință
și să te sting
în propriu
meu
cuvânt
nu știu...
Ar trebui
să mă autodenunț
poliției,
să pun
să-mi fie
torturate
inima
și sufletul
cum
chinuitu-te-am
pe tine,
dar
sunt
prea
laș...
Nici
iadul
nu-mi poate-ncăpea
păcatul
și fuge
înspăimântat...
Îmi merit
soarta,
iubito...
Ce bine-ar fi
de nu aș fi
și existența-ți
n-ar fi
cunoscut
vreodată
inexistența-mi...

...(Mi-ai adus liniște...)

Mi-ai adus
liniște...
Dăruitu-mi-ai
timp
pentru
neexistența
mea...
Născutu-m-ai
și ascultatu-m-ai
alinându-mi
sufletul
când
somnul
îți dădea
târcoale...
Luptat-ai
cu tine
ca să rămâi
trează
când
un nebun
prolifera
tâmpenii
în urechea
ta...
Nu pot
să-ți mulțumesc
de-ajuns...
Iubirea
mea
ar fi
mult
prea puțin...
Iar
sufletu-ți
se dăruiește
altuia...

...(Încremenire...)

Încremenire...
Alb...
Gânduri
răzlețe
și slove
ce se aștern
una peste alta
învăluind
linii
ce existau
înainte
de neexistența
lor...
Culori...
Cuvinte...
Apeluri
fără
de răspuns
și vise
în care
te aștept
chiar
de n-am reușit
să te aud
azi,
ieri,
mâine...
Încremenire...
Galaxii
depărtându-se
și stele
privindu-ne
durerea...

...(Și au rămas...)

Și au rămas
doar
lacrimi
ascunse
în șifonierul
sufletului
plin
de amintiri
neființate
și de galaxii
fără
de nume
deformate
de dorințe
și de slove
răscrăcănate
printre
cuvinte
inteligibile...
Doar
lacrimi
ce nu le pot
vărsa,
înecate
în alcoolul
nebuniei
și în tremurul
universului
degetelor
mâinii
stângi...
Mi-e dor
de tine:
nu știi
cine
ești
nici
eu
 răspuns
nu-ți pot
aduce...
TE IUBESC...

...(Lacrimi...)

Lacrimi

și frânturi

de existențe...

Înșelăciuni,

întârzieri,

dezamăgiri...

Existențe

disipate

spre

nașterea

altor

inexistențe...

Porți

deschise,

porți

ce se închid,

le închid

fără

de voia

mea...

Mi-e dor

de voi

deja...

Căci

sunt

și nu mai 

pot

să fiu

vreodată

ce am fost...

Mi-e dor

de voi...

...(Te visez...)

Te visez...
În somnul
plin
de aburii
alcoolului
abrutizați
de conștiința
de sine,
te visez...
Și mă visez
cum mă trăiești,
mă naști,
mă strigi
și iar
îmi dărui
existența
în neființarea
abisului
adăpostit
și-n ghearele
mele
și-n slovele
prea mari,
înghesuite
în carouri
palide
ale haosului,
copilul
cosmosului
și al tăcerii...
Te iubesc...

...(Iubiri cibernetice...)

Iubiri
cibernetice
ucise
în șiruri
lungi
de slove
programate
aiurea
în spații
virtuale...
Sărăcite
gânduri
lipsite
de ființare...
Pagini
de hârtie
ce duc
dorul
cernelii
și pereți
de suflet
gemând
după
zgârâieturile
ghearei
degetului
mare
de la mâna
dreaptă...
Coarde
neliniștite
și sunete
amuțite
înainte
de a fi
concepute...
Iubiri...

...(Nu o să-mi dau seama...)

Nu o să-mi
dau
seama
vreodată
de ce m-ai iubit
și cum de
ți-am meritat
nemurirea...
Meritat
scrisei?...
Nu...
Nu pot merita
iubirea
ce-ai ascuns-o-n
tine,
secătuită
de lacrimi
cu egoismul meu...
Moneda
ce-ai primit-o
la schimb
fu
durerea
îmbălsămată
în slovele
amintirilor
altora:
iluzii,
dragă,
doar
iluzii
cu care
te-ai hrănit
și n-ai vrut
să-nțelegi
iar
eu
ca prostul
n-am știut
să-ți spun...

...(Cu javra asta...)

Cu javra
asta
de pix
și cu tâmpenia
asta
de cerneală
învinețitu-mi-am
cărările
asfințitului
scăldat
în strigătele
pescărușilor
de care odată
ziceai
că râd
sarcastic
brăzdând
cerul...
Doar
cu niște
slove
mi-am amintit
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
de tine,
...............................................................................

...(Nouri...)

Nouri
negri
din
furtuna
conștiinței
dureroase
de sine
înecate
în apă
minerală
se-așează
deasupra
coardelor
chitarei...
„...and nothing else matters...”
Ce-i
restu
și care-i
principalu?
Amețite
slove
rătăcite
în vărsare
de sânge
și iertări
refuzate
de sine
îmi zgârâie
timpanul
cu notele
false
ale sufletului
meu
cântat
de iluzii
fără
relevanță...

...(Sunt TU...)

Sunt
TU...
Fără
să știi,
fără
să vreau
sunt
TU...
Am preferat
slova
apăsată
pe sângele
inimii
la fel
ca tine...
Mi-am construit
închisori
și ziduri
precum
și tu
ți-ai ridicat
ca să
ne protejăm
unul
pe altul
și unul
de altul...
Ce proști
putem
să fim...
Amândoi
între
zăbrele
de gânduri...
Măcar
tu
le îneci
în sufletul
altcuiva...

...(V-ați... în ea iubire...)

V-ați c*cat în ea iubire
țoți p*țanii cu smartfoane
lăudându-vă-n metrouri
s-audă lumea-n vagoane

Cum știți voi să-ntoarceți replici
să agățați pe feisbuci
să râdeți în grup ca proștii
că știți să le smardoiți...

„Taci, bă! Io cât e de bună!
Ascultă să vezi ce-a scris!”
Melița se-ascunde-n tufă
că-i mai lentă la vorbit...

„Are mai mulți bani ca tine!
Taci, bă, că eu am mai mulți!”
Are tactu, măsa-i ține
habar n-aveți voi să munciți...

Tâmpiți voi, tâmpite ele
și nu știu de ce mă mir
că țara stă în nuiele
iar politrucii pun bir...

Uite d-aia Lăpușneanu
când Moțoc spunea că-s proști
toți acei ce-i cereau capu:
„Or fi, dar sunt MULȚI netoți!”

De-ați avea în voi prostia
îlora de mai demult
tot ar crește România
și-n mândire și-n avut...

Dar mă tem că epigonii
Eminescului poet
se-nmulțesc, tronează zombii
tehnologiei mistreț...

Auzi-v-ar Caragiale
s-ar întoarce în mormânt
și Arghezi din Icoanei
s-ar sfârteca sub pământ...

Vai de viitoru nostru,
vede-v-aș mâncând țărână
s-aflați voi pe capu vostru
cum e-a țăranului mână...

Poate-atunci v-ar trece dorul
sportului ce îl jucați
că doar vă băgați piciorul
viitorul vi-l furați...

L-aș scula pe Țepeș Domnul
să vă facă găurici
și să vă dea tot ploconul
peste freze de calici...

C-atâta stați în oglindă
și-atât vă-efemenizați
doar spoiți ieșiți în tindă:
nicicând n-o să fiți bărbați...

...(Lethe...)

Lethe
și-a retras
apele
din
calea
mea
și n-a lăsat
în urmă
decât
praf...
Nu vrea
să uit...
Nu merit...
M-am condamnat
de unul
singur
și ascultându-mi
vrerea
secat-a
numai
pentru
mine...
Stix-ul,
prietenul
de veci,
și-a înecat
corabia
și s-a ascuns
sub văl
de lavă
ce nu mă arde...
Nu pot
să trec
nici
înainte
nici
`napoi...

...(Curg pagini...)

Curg
pagini
după
pagini
de slove
nestăvilite,
neostoite,
de parcă
mâna
ce tocmai
vărsă
sânge
se născu
și prinse
viață...
Halal,
tu,
Phoenix...
Halal,
de tine
Hefaistos...
Pe lângă
degetele
mele
sunteți
ca pulberea
ce-i nevăzută
și-o poartă
vântu-n
hăuri
necuprinse...
Vai
de  voi...
V-așteaptă
vremuri
grele...

...(Dom Doctor...)

Dom Doctor,
vreau
transplant
de-abis...
Crezi
c-o să reușești
să iei
ce pot să strâng
în mâna
dreaptă
și s-arunci
în locul
bucăților
de suflet
și de  inimă
ce-au mai rămas
în mine?
Te rog...
Gunoiul
meargă
la gunoi:
tot
hoitul
meu
să-l zvârli
cât colo
și în neființarea
asta
proastă
pune
hău...
Te rog,
Dom Doctor!
Plătesc
cu
existența!...

...(Văzui...)

Văzui
o pată
roșie
și crezui
că ființași
din nou
în fața
mea,
Iluzie...
Mă speriai...
Voii
s-o iau
la goană
către
tine
dar
mă oprii
căci
umbletul
nu fu
al tău
și șoapta
surdă
nu era
cântecul
buzelor
tale...
Oprii
și pasul
și gândirea
și odihnii
atunci
o slovă
de-amintire
și de dor
pe-altarul
ce-i deasupra
mormântului
meu...

...(De fiecare dată...)

De fiecare
dată
când
mă trezesc
în întuneric
șoptindu-ți
numele
îți spun
că te iubesc
și haosul
se zvârcolește-n
mine
mai abitir
decât
când
a născut
cosmos...
De fiecare
dată...
Și lacrimi
aștern
pe ce nu-i de
rostit
decât
în mine
fără
a fi pătat
de-auzul
fizic
al altcuiva...
De fiecare
dată
seninul
și furtuna
se-mpletesc
în degetele
mele
și-ți pregătesc
cununa
ce n-o s-o porți
nicicând...

...(Credeam...)

- Credeam...
Credeam
că vrei să te arunci!...
- Hooo! Ce-ți veni?
Aaaaaa...
Stai că îmi czu
și mie
fisa!
Mai, mai
să faci
atac de cord,
așa-i?...
Credea-i c-ai câștigat?
Crescu
speranța-n tine?
S-aștepți tu mult și bine!
De-abia
dădui
juma de chil
din mine
și parcă zbor!
Ei, las!
Să vezi tu
prin ce hăuri
te-oi
târî
de o să-ți blestemi
veșnic
neexistența
și strigătu-ți
rămâne-va
muțenia
dintru-nceputuri!
Nu scapi,
tu,
drace!
Cât nu scap
eu
de tine
o să mânci
țărână!...

...(„Parteneră?...”)

„Parteneră de viață?
Nu...”

Sânge
de nebun
se varsă
spre nemurirea
altora
și spre viețuirea
clipelor
sale
de ființarea
altcuiva...
Naștere...
Renaștere...
Moarte
perpetuă...
Inexistență
totală
a haosului
și fățărnicie
a cenușii
cosmosului...
Sânge
de nebun
căci
1 și 0
în orice
relație
înseamnă
singurătate...
Sânge
și întrebări...

...(Nașterea doare...)

Nașterea
doare...
E clar...
Și precum
somnul
rațiunii
naște
monștri
la fel
nesomnul
nebuniei
zgârâie
sfințenia
cosmosului
reducându-l
la haos,
iar pe acesta
din urmă
la o mâncărime
a urechii
mâinii
ce se odihnește
pe chitară...
Nașterea
doare...
Ochii
ce-s în suflet
rămân
neuitați
pentru
totdeauna
căci ei
adorm
și nasc,
se nasc
continuu...

...(Iluzii...)

Iluzii...
Vremuri
fără
de clipă
și slove
fără
relevanță...
Ființe
căutându-se
fără
a se afla...
Te-am văzut
azi
la Apărătorii
cum
îl priveai
ca pe un zeu
ce nu-l puteai
avea
și-ți revărsau
ochii
tristețe
și dorință
neîmplinită...
Poate
că ploaia
o să-ți spele
dorul...
Grijă
să ai
de tine,
necunoscuto...

...(Dalbă zăpadă...)

Dalbă
zăpadă,
înlăcrimată
zână
ce-ți reverși
durerea
lină
peste
întunericul
și gheața
din suflete,
rămâi,
te rog,
pe veci
și-ncremenește-mi
clipa
cu fulgii
universului
în care
m-ai aruncat
născându-mă-n
neființare...
Rămâi
să-mi odihnesc
iar
pasul
în nămeții
ce-ngână
iubire...
Rămâi
măcar
acum
pân
vei pleca...
Rămâi...

...(Ningă...)

Ningă...
Mă-ngroape
zăpada
în lacrimile
înghețate
ale iadului
și stingă-mi
zborul
cu săgețile
cerului...
Mă-nchidă-n
pământul
născut
de unghia
dreaptă
și-adăpostit
în cea stângă...
Mă scalde
cu țurțurii
cosmosului
și mângâie-mi
neuronii
cu șoaptele
haosului...
Ningă...
M-ascundă
de tine,
dăruiască-ți
uitarea
iar
mie
amintirea
blestemului
de veci...
Ningă...

...(Mi-aduc aminte...)

Mi-aduc
aminte
doar
de chipul
tău
ce-l îndrăgii
și mi-era
dor
de el...
În rest
e noapte...
Întunecime
și refuz
fără
de tine...
Nu știu
cum,
când
și de ce
mai poposii
„acasă”
când
sufletul
tău
mi-e casă
și vrut-am
să fim
unul...
Te iubesc...

….scrisoare către mine însumi…

De ce nu te oprești? De ce, dacă simți că nu mai poți, târăști pas după pas ca un tâmpit? Oprește-te și mori aici, acum, fir-ai tu să fi… Cât o să mai faci umbră degeaba pământului?... Cât o să mai continui să-i mai rănești pe alții cu existența ta de tot rahatul? Cât vrei să mai vezi persoanele ce le iubești suferind din cauza ta și a egoismului tău? Cât?

Nu le-a ajuns?

Nu ți-a ajuns și ție? Ce mama dracu mai aștepți? Învierea de apoi? Crezi să o să-i poți vindeca pe toți? Nu poți. Nu te poți vindeca nici pe tine, darămite pe alții. Cuvântul tău nu are sens, nu are logică, nu are rost, nu are nici o relevanță…  Ei sunt fericiți, tâmpitule: tu nu ești și născocești și pentru ei nefericire… Oprește-te: acum odată pentru totdeauna pe trotuarul acesta rece și mori… Mori dracu odată și fă un bine omenirii: lipsește-i de o lichea… Mai du-te dracu: nu înțeleg pentru ce tot continui să te ridici și să mergi, nu înțeleg!!!!!! Cine dracu te crezi? Oprește-te, spre binele tău și al celor pe care-i iubești, te rog, oprește-te…

Nu mai pot nici eu, nu mai poți nici tu… dar te încăpățânezi să mergi mai departe și nu știu de ce… Știi că ești făcut praf, că nu mai ai nimic de pierdut, că nu a mai rămas nimic din tine și totuși te încăpățânezi să mergi înainte, să încerci să dai, ce dracu să mai dai? Nu mai ai nimic!!!

Boule! Ce dracu să mai dai când nici măcar tu nu mai exiști? Ce să dai? Înjurături? Alcool? Tutun? Ce să mai dai, handicapatu dracu? Ce??????????????

Oprește-te aici…

Am obosit amândoi…

Ne-am luptat amândoi unul cu altul și ești pe cale să câștigi: nu pot lăsa să se întâmple una ca asta… Ești prea slab: o știu și eu și o știi și tu dar ai reușit să mă obosești într-atât încât încep să îmi doresc să nu fi început lupta asta cu tine… Și ești atât de slab… Nu înțeleg… Și pun pariu că nici tu nu înțelegi de ce continui… Te rog, oprește-te ori mă omoară măcar pe mine dacă pe tine nu vrei că e clar că sinuciderea nu ți-a fost niciodată opțiune oricâte dorințe și tentative ai fi avut te încăpățânezi să trăiești… Nici Dumnezeul tău în care credeai nu a trăit până la adânci bătrâneți, dar tu te încăpățânezi să o faci…

Nu știu…

Ești cea mai ciudată, cea mai hâdă creatură ce am putut să o concep vreodată și cea mai încăpățânată și mai egoistă…

Oprește-te…

Am obosit să îți tot scriu, să tot urlu la tine, să-mi tot înfig pumnalul în inima ta…

Mă simt de parcă m-aș  lupta cu stafii: măcar pe alea le mai poți ucide cumva cumva, dar de imaginația și de ființa ta nu mă pot atinge: cum te lovesc, cum te ridici, secat de sânge de orice, dar te ridici ca bou și mergi mai departe…

Aș vrea să știu de ce…

Aș vrea să-mi spui de  ce…

De fapt, mi-ai spus-o de atâtea ori dar tot nu pot să înțeleg cum un singur nume te poate ucide și naște în același timp: ce mama dracu ai putut să născocești? Mie nu-mi stă dumnezeu în cale dar mă împiedic de hoitu tău… Ce dracu?????????

Serios?

Mori!!!!!

Oricum ți-o dorești de multă vreme!

Mori!!!!!!!!!!!!!

De ce nu mori?

De ce…

Răspuns:

Sunt de acord cu tine, în tot ce ai spus: ar trebui să mă opresc și vreau să mă opresc, să mor, să trec odată pragul că m-am săturat… O știm amândoi…

Nu am făcut nimic cu viața mea și toți au dreptate: nu-s bun de nimic, nu am nici o relevanță în sine ca ființă, peste tot pe unde am fost doar am distrus fără de voia mea și în loc să ajut am tăiat și ucis în carne vie… Le-am făcut cu știință și voință deplină amăgindu-mă că nu sunt eu cel ce înfăptuiește toate astea dar le-am dus la capăt… M-am îndrăgostit, am iubit și am ucis fiecare persoană în parte pe care am iubit-o vreodată… Le-am ucis pe fiecare încăpățânându-mă să le rămân prieten ca să le pot scoate ochii, să le pot pune pe jar de fiecare dată când apar ca o furtună și distrug totul fără ca nimeni să înțeleagă ce s-a întâmplat… Sunt un criminal în serie… Și-am început cu mine și cu tine: ne-am ucis pe amândoi și acum a rămas ce  e mai rău din noi – o stafie fără de viață și de moarte, o entitate ce nu există în timp și spațiu dar care se poate întrupa și poate ființa după bunu-i plac spre durerea celorlalți…

Da…

Aș vrea să mă opresc: mă ustură ochii de atâtea lacrimi ce le vărs și nu mai văd nimic în jur, asta când pot să plâng… Când nu… E jale… E jale oricum… merg, vorbesc, scriu, cânt cu capul plecat pentru că nu mai suport rușinea pe care o am în mine… Mi-e rușine de privirea fiecărei fete, a fiecărei femei pe care o întâlnesc și nu am curajul să mă uit în ochii ei… Mi-e rușine de mine însumi, de neputința mea, de existența mea… Mi-e rușine…Dar nu mai pot schimba nimic… Nu am putut niciodată și m-am amăgit… Cât am putut să mă amăgesc… Cât mi-am ros coatele citind și studiind numai ca să mă pot cunoaște mai bine și să-mi pot urî fiecare părticică din ființarea mea… Și-am reușit… Măcar asta am reușit: să-mi fie rușine de mine și să mă urăsc mai mult decât orice, ca să nu mai vorbesc de rănile și crimele de fiecare zi… Am reușit…

Vai de capu meu și de al celora cu care mai intru în contact…

Tare ar fi fost bine să nu fiu, să  nu mă fi cunoscut nimeni și să nu fi suferit nimeni din cauza mea…  Tare ar fi fost bine…

Nu știu… Nu știu de ce continui să merg chiar dacă plâng și nu mă mai doare că-mi văd oamenii suferința pentru că oricum își bagă picioarele în ea și nu le pasă de ea… Nu-mi mai pasă nici mie…  Doar o trăiesc și mă trăiesc atât cât pot și cât mi-o fi scris în frunte…

O trăiesc și mă trăiesc…

Îmi pare rău…

Mă iartă…

Nu te iert…

...(Secat-a izvor de lacrimi...)

Secat-a izvor de lacrimi
și durerea crește, crește
parcă nu se mai oprește
în sufletu-mi plin de patimi...

Secat-a inexistența
și spaimele se-nfiripă
alung totu-ntro clipită,
micșorată este terța...

Secat-a brâul de slove:
rămase sunt numai oase
albite, de vreme trase -
umplu ale vieții tolbe...

Secat-a dorul din mine:
ai rămas doar tu, nălucă -
eu cu nebunia frântă -
mă scuturi ca praf din tine...

Secat-au și nopți cu vise:
vinul nu mă mai adoarme,
berea fuge din picioare -
mai am doar nopți alb-deschise...

Secătuit sunt cu totul:
Phoenix nu arde ca para,
nici Sisif nu-mi calcă scara...
Gândul meu nu-și află rostul...

...(Azi noapte îmi fu frică...)

Azi noapte
îmi fu
frică
pentru
prima
oară
fără
de motiv...
Simțeam
cum
pătrunde
fiecare
cosmos
de atom
din mine
înspăimântând
haosul
ce mi-e prieten...
Am vrut
să te sun,
să te strig
dar nu-ți cunosc
nici
chipul
și nici
numele
și nici
nu voi
a-ți tulbura
seninul
visului
plăpând
cu nebunia
mea...
Mă iartă...

...(„Prea degeaba sânge...”)

„Prea degeaba sânge,
Prea degeaba patimi...”
Prea degeaba
atâta
sânge
vărsat
în lacrimi
egoiste...
Prea degeaba
pătimașe
iubiri
mascând
propria-mi
nevoie
de a fi
și orgoliul
inexistenței...
Prea degeaba
doruri
înmiresmate
cu întunericul
luminii
în dureri
ce te curmă
fără
să mă vrei...
Prea degeaba
mi-s
fără
să fi fost
vreodată și
nicicând
a fi...
Plâng...
Te iubesc...
Nu exist...

...(Aș pune mâna...)

Aș pune
mâna
pe telefon
și te-aș suna
ca să-mi alin
durerea...
„Să nu uiți
un lucru:
NICIODATĂ
să nu mai ceri
pe cineva
prin telefon -
Fă, Vaco,
vrei
să te măriți
cu mine?”...
Stafii...
Nopți
duse
la extrem,
iubiri
ce răbufnesc
în mine,
în boul
fără
coaie
(știu,
e pleonasm...)
ce-și rupe
coarnele
în propriile
porți
fără
a ști
vreodată
citi
adevărul...

...(Uitat sunt...)

Uitat
sunt
pe pagini
arse
și stinse-n
cenușa
nebuniei...
Nu merit
amintirea...
Nu merit
existență:
de ce
mi-aș
dori
altceva?...
Rămâi
acolo
pe piedestalul
tău,
iubită
și iubind
pe altul
că io nu-s
altceva
decât
huma
ce-ți
murdărește
clipa...
Să-mi ierți,
tu,
nemurire,
îndrăzneala
și lasă-mă
în uitarea
vremii...

...(Port pe ciubote...)

Port

pe ciubote

pământul

de acasă

spre

neuitarea

cântului

șoptit

al mamii

ce-a plâns

când

m-a născut...

Port

rădăcini

de suflet,

de voi,

de frați,

surori,

cumnați,

părinți,

țărână

frământată

în joc

moldovenesc

de dor

de cânt

și jale,

bucurie

și durere...

Vă port

în mine

și aici

departe:

cât fi-voi

uitați

nu veți fi...

...(Tăcută noapte...)

Tăcută
noapte
îngânată
de vocea
a-capella
a sufletului
găsit
în bucăți
printre
ghearele
mâinii
drepte,
sfârtecat
pe oarde
de chitară
în ciupituri
și bătăi
nebune
ce sperie
Universul
lăsându-l
fără
suflare...
Tăcută-i
noaptea
și neuronii-s
amorțiți
de atâta
neputință
de mine,
de tine,
de el
la care te gândești
ori cu care ești...
Tăcută
noapte
pentru
un nebun
ce nu poate
urla...

...(Îi grieu...)

Îi grieu
când
ti ie,
Adriani,
cu șîori
pi șâra
schinării
după
și râz
ca prostu
numa
sî nu plânji,
te-ar dracu...
Îi grieu,
așă-i?...
Las...
Cî doar
nu-i prima
oarî
când
îț fași
di cap
cu limba
româniascî
înghițându-ț
declarațâi
dulșieji
criezând
cî iubești...
Bouli!!!
Niși
n-ăi știut,
niși
n-ai sî știi
vreodat
și-nsamn-așeia,
prostu
dracu...

...(Mi-am agățat sufletul în cui...)

Mi-am agățat
sufletul
în cui
și îl aștept
pe Gepetto
să vină
să-mi returneze
banii:
nu-i bun
de nimic -
doar
amintiri
nebune
înlemnite
sub
o cruce
spânzurată
de patru
ațe...
Acu,
de ar veni...
De l-aș găsi
să-l dojenesc
că mi-a ieșit
în față
și mi-a cerut
bani
pe jucăria
ce stătea
bine
la el
cu celelalte
suflete
moarte...
Arză-m-ar
flăcările
înghețate
ale iadului
ce nu mă-nghite
de când
am vrut
să mușc
din fructele
iubirii
și am jucat
sârba
cu dracii...

...(Mă stng în asfințitul...)

Mă sting
în asfințitul
pe lângă care
trec
și mă feresc
să-l privesc
mai mult
de-o clipă
căci
se scaldă
în sângele
scurs
din ghearele
tăiate
ale mâinii
stângi
și se amestecă
în întunecimea
ce-mi protejează
scânteia
de lumină
pâlpâind
în mine...
Grăbesc
pașii
pe cărări
asfaltate
de suflete
sperând
că-i ultima
cursă
spre
închisoarea
mea...
Mă amăgesc...

...(Nu știu rosti...)

Nu știu
rosti
cuvinte
de iubire
ce m-ar naște
în priviri
cristaline
ce mistuie
Universul...
Sunt
doar
o umbră,
lup
singuratic,
veșnic
de strajă,
veșnic
prezent,
veșnic
hulit
și nevăzut,
eternul
groaznic
nedorit
de vreun
suflet
pur...
Car
iadul
meu
cu mine
îngropându-mă-n
uitarea
singurătății...

...(Iubirea se ascunde...)

Iubirea
se ascunde
după
lifturi,
pitită
în sărutările
adâncite
ale Universului
ce-și ostoiește
haosul
în ea...
Eu trec...
Fără
să vreau
s-o simt,
s-o văd,
s-o știu,
s-o caut,
să o mai cerșesc...
Mă duc
neștiutor
cu capul
plecat,
cu coardele
gravate
în suflet
și o cutie
de rezonanță
ce mi-e culcuș
alături de
Singurătate...

...(Idei...)

Idei
ce vin
și pleacă,
nebunii
perpetue
răsfrânte
în claritatea
lacrimilor
azvârlite
pe dalele
reci
ale temniței
mele
fără
de cheie,
gratii,
lumină
ori întuneric...
Un pix
așternându-mi
egoismul
pe pagini
și amintiri
atât
de prezente
și neexistente...
Regrete?...
Nu...
Doar
durerea
nașterii
din fiecare
clipă...
Oprește-te...

...(Așteptări...)

Așteptări
răsfrânte
în cristalele
neființării
îngreunând
pleoapele
gândurilor
și ale slovelor
ce vor
să ți se-aștearnă
la picioare...
Îndelungi
visări
de infinit
realizabile
în potență
dar cine știe
de și
în act...
Doar
lacrimile
curg
și brăzdează
obrajii
fără
de voia
noastră:
oricine
ai fi
tu
și fără
să conteze
cine
sunt
eu...
Doar
lacrimile...

...(Rătăcitor nebun...)

Rătăcitor
nebun
printre
stânci
înghețate
fără
de iubire,
bătând
la porți
ferecate
cu mii de
lacăte
nu
pentru
a cere
ci ca să-și vândă
pe nimic
bucăți
de suflet...
Mi-s
lacrimile
zi
de zi
și treișpele
mi-e fârtat
clipă
de clipă...
Neînsoțit
și nerâvnit
de nimeni...
Cu picioarele
însângerate
de căutături
tăioase
și cuvinte
neînțelese...
Rătăcitor
nebun
mi-s...

...(Gepetto...)

Gepetto

se joacă

cu gândurile

mele...

M-agață

de ațe

și mă vântură

de ici-colo

ca pe-o bucată

de lemn

cioplită

în nemărginirea

firii...

Fir-ar

el

să fie

cu barba

lui

albă

cu tot...

Las

că-i arăt

eu

de unde

a venit

și unde

o să crape...

Laă,

Gepetto,

că te prind 

eu...

...(Focuri și doruri...)

Focuri
și doruri
ce n-au
în ce suflet
să se stingă...
Învelite
cu mantia
singurătății
și scăldate
în lacrimi
de 13
gonind
zorii
dimineții
cu oboseala
ființării
hrănite
de sânge
întunecat...
Acorduri,
apeluri,
rațiuni
și vise
orgolioase
înfrâng
inima
răpusă
deja
de-alegeri
și cuvinte
neînțelese...
Sunt
orb...
Nebun
rătăcitor
fără
vreun
căuș
de palmă
să-mi odihnesc
oftatul...

...(Aseară...)

Aseară
Gepetto
vindea
suflete
la metrou...
M-am uitat
la ele
și l-am găsit
pe-al meu
cu o hăinuță
verde
și nas
lung,
spânzurat
cu 4 funii
de o cruce
orizontală:
„Cele
trei
noduri
să fie
în sus...”
dădea
negustorul
indicații
pentru
manipularea
ființărilor
înlemnite...
I-am dat
25 de lei
și am plecat
acasă...

...(Lacrimi...)

Lacrimi
și griji...
Suferință
și durere
înfăptuită
în neștiința
Cosmosului
învinuit
de predestăinuire...
Dor...
Îndelung
oftat
în dulcele
vin
amar
pentru
suflete
făr
de prihană
și dulce
pentru
blestemăția
cugetului
meu...
Lacrimi
și sfinți
păcătoși
venerați
făr
de știință
în ignoranța
întunericului
nevăzut
lumină...
Lacrimi...

...(Te iubesc...)

Te iubesc...
Pentru
asta
m-ai născut
și m-ai crescut
formându-mă
profet
nu pentru
tine
ci pentru
cărările
mele
nevolnice...
Săgeți
m-ai lăsat
să-ț trimit
spre străpungerea
inimii
precum
linii
îndrăznețe
de cerneală
se-aștern
violent
pe pagini
feciorelnice
fără
de prihană...
Tu ești
neprihănirea
și nu voi fi
vreodată
îndeajuns
de necurat
ca șoapta-ți
să nu-mi poată
mântui
nebunia...
Te iubesc...

...(Beții...)

Beții
de gânduri
și cuvinte,
de bluzuri
înlăcrimate
și înmiresmate
de dor...
Chiar
numele
tău
îmi strigă
durerea
și-mi alungă
neființa
forțându-mi
născarea
ce o vreau
doar
pentru
tine...
Dar
tu mă vrei
cu alte
vise
ca să îți liniștești
la rându-ți
visul
ce-nlocuiește
blestemul
cunoașterii
mele...

...(Cuvinte...)

Cuvinte
ce nu spun
nimic...
Aceleași
verbe
ce cuprind
în ele
totul
înlocuind
iubirea
cu ființarea
neînțelegerii
trecerilor
dintre
ani
și a asocierilor
de clipe
nenutrite,
incmpatibile
una
cu cealaltă
și totuși
răsfrânte
în ghearele
ucise
ale mâinii
stângi...
Coarde
și lacrimi...
Bogății
inevitabile
ale
nimănui
și ale tuturor...

...(Port...)

Port
în spinare
vânturi
de gânduri
rătăcite
printre
cernelurile
neuronilor
hrăniți
de galaxiile
născute
din zâmbetul
tău...
Curge
cerneala
pe pagini
precum
se scurge
neiubirea
din visele-mi
când
amintirea
ta
îmi iese
în cale...
Mă scurg
și eu
împleticindu-mă
de la o clipă
la alta,
iubindu-le
pe fiecare
și rămânând
lupul
haiduc
al singurătății...

...(Un singur nume...)

Un singur
nume
și atâtea
lacrimi...
Un singur
nume
și nu
ești
tu...
Fiindcă-i
doar
fantasma
nemuririi
mele
înnecate
în neexistența
absolutului...
Un singur
nume
căci
mi-e
dor
de tine
deși
nu auzit-am
glasulu-ți
tău
mângâindu-mă
de mulți
ani
de vreme...
Un singur
nume...
Sper
numai
să înțeleagă
rațiunea
ce am vrut-o
să îți scrie
un singur
nume...

...(Plimbări târzii...)

Plimbări
târzii
pe pagini
caroiate,
năstrușnice
slove
așternându-se
în calea
ta
precum
se-așterne
albul
laptelui
în galaxiile
nevăzutului...
Te-aș căuta
dar
mă-nspăimântă
gândul
de mine
și nu vreau
ca lumina-ți
nenăscută
să o pătez
cu lacrima-mi
întunecată...
Te-aș
căuta
dar
nu
exist
ca să îți cat
privirea-n
mine...

...(Și o să plâng ca un copil...)

Și o să plâng
ca un copil,
iubito,
când
zâmbetul
o să mi-l dăruișeti
iar lacrimile-mi
te vor întreba
precum
un țânc:
„E pentru mine?”
fiindcă
eu nu știu
cum să mi te dăruiesc
dorind
iubirea-ți
nenutrită
pentru
mine
ci pentru
altul
ce ți-i dumnezeu
cum
mi-ești
și Tu:
ascunsă
și divină
din palmele-ți
născând
povești
ce-alină
neuroni
îmbălsămați
de-atâta
dor,
neexistență
crudă
răspândită
sus
pe crestele
adăpostite
de lupi albi...

...(Nuanțe...)

Nuanțe
de culori
în întuneric
pe care
nici
lumina
nu le poate
cuprinde
iar
întunecimea
vrea
să le avorteze...
Le văd...
Le simt
părăsite,
îndepărtate
fără
de voia lor,
fără
de vina
că s-au/
au fost
născute...
Iubire
nenutrită
și totuși
ființată...
Răzvrătire,
lumină,
întuneric,
Haos,
Cosmos...
Dualități
ce împart
Unul
fără
a vrea
să fie
despărțit....

...(Depresii de iubire...)

Se nalță
umbrele
munților
pe cărări
ocrotite
de lupi
albi
și de zbor
de vulturi
ce nu-și găsesc
alinarea...
Arcași
cu săgeți
fără
de viață
vânează
gânduri
și constelațiile
se ascund
în legături
neuronale...
Cosmos
născut
de talmeș-balmeșul
haosurilor
cu străbunici
de lumină
oglindită
în întuneric...
Așteptări
îndelungi
fără
de timp,
înecate
în disperarea
răbdării...
Depresii
de iubire...

...(Pe cele din urmă pagini...)

Pe cele
din
urmă
pagini
ale nopții
fără
de sfârșit
mâzgălesc
slove
ce aștern
tăcere...
Mută
durere
ascunsă
și nevrută,
schimburi
neînțelese
și zâmbete
nevăzute
înghețate
în unde
GSM...
Fără
de glas
îmi sunt
coardele,
fără
de tine
îmi e
inexistența...
Departe
ești,
aproape
nu-s
și universurile
sângerează...

...(Născutu-s-a lup alb odată...)

Născutu-s-a lup alb odată
din penele păsării Phoenix
cu dor de zbor și dezrobit-a
cărările cu ochi de onyx.

Rămase veșnic să păzească
ce n-are voie de-ocrotire,
răpus și singur să trăiască
să n-afle alții rătăcire...

Născutu-s-a cu colți de-argint, lup albul,
să scânteieze-n noaptea de vedenii
iar ochii săi adăposteau tot veacul
să nu cunoască galaxia vremii...

Adăpostit-a clipa ce îl naște
și dorul păsării ce-i nemurire:
ascunsu-s-a pe creasta-unde nu paște
nici măcar umbra a ce este fire...

Așteaptă călătorii să-i îndrepte
și rătăcirea lor se-oprește-n lacrimile-i
zăcute din dureri prea multe, slute,
încarcerând a sufletului zaceri...

Se-ascunde-n vers și-n slovă și trimite
misive tăinuite, neînțelepte,
neînțelese de suflete triste
ce se-ngrădesc împiedicându-se de trepte...

...(Și fu tăcere...)

Și fu

tăcere...

Din nou

întorsu-ți-ai

fața

de la mine

și interzisu-mi-ai

să îmi mai mângâi

neuronii

cu glăsuirea-ți...

Tăcere...

Fierbere

mută

așteptând

explozia

de gânduri

a ghearelor

decapitate

din mâna

stângă...

Culeg

acuma

prețul

suferințelor

cu care reușit-am

să-ți brăzdez

sufletul...

Ochii

ce nu i-am mai văzut

demult

și inimă

ce bate

ființând

în mine

de departe...

Existența

ta-i

icoană

pentru 

mine,

păcătosul...

...Nebun de negru...

Se strâng în mine sunete, cuvinte
Și lacrimi stinse-n undele rutate
De mii de neuroni ce-s duși pe linte
Și pescăruși râzând în zări uscate...

„Și uite n-are cine să ne-asculte”
Doar tu-mi asculți trăind zorirea zării
Și dintr-un cutter gri pe mese mute
Aștern cuvânt ce-și plânge-n sânge fiii...

Copilo, tu care ești mai femeie
Și decât Eva și întreaga fire
Și-ncerci să naști în mine o scânteie
Ce-a ars mai mult decât o galaxie...

Durerile-mi sunt toate egoiste
Nu ai de ce să vii să mi te-aproprii
Când prințul tău în bezne reci se stinge
Mă lasă, de-alinare simtă-ți stropii...

Căci pe-un nebun nu poate să-l îngâne
O inimă ce-l strigă cu alt nume
Oprește-ți glasul cel născut din zâne
Și ostoiește-l să nu-l știe lume...

Căci numai tu exiști, Nepărăsito,
Iubește-ți omul, uit-a mea născare...
Sunt doar un prost, o știi, tu, Neferito
De a mea nebunie și uitare...

...(NU O S-O CAUȚI!!!...)

NU O S-O CAUȚI!
Nu pentru că
nu ai vrea
ori nu ai avea
puterea
ci pentru
binele ei:
NU O S-O CAUȚI!
Oricât
ți-ar fi
de greu...
Ți-o spun
asta
eu:
fiece
celulă
din tine,
fiece
neuron
din creierul
tău,
fiece
nerv
din
organismul
tău...
NU O S-O CAUȚI!
Pentru
că
o
iubești...

...(Și-mi spui...)

Și-mi spui
să zbor,
să lupt,
să ard
din nou
în mine
cadavrul
dușman
al singurătății...
Zâmbesc...
Atât
de
liniștit
cum
nu mai știu
de câtă
vreme
nu-mi zâmbiră
neuronii...
Să știi
că încă
sunt
acolo
și stânci
și vulturi
și lupi
albi
și păsări
Phoenix...
Sunt...
În leșurile
lor
mi-e somnul
din care vrei
să mă trezesc:
eu
n-am dormit
nicicând
odihna
gândului
și nici
n-o voi vedea
vreodată...

...(Persona non grata...)

Persona
non grata...
Condamnat
că am dat
înapoi
când
aș fi preferat
să mă jertfesc...
M-ai condamnat
și tu:
mă condamn
și eu...
Nu vrut-am
să fac
pe eroul
oferindu-ți
libertatea
ce o ai
și nu ți-o pot
lua
vreodată...
Nu...
Doar
am vrut
să te iubesc
tăcând
dar
egoismul
meu
prins-a
glăsuire
tocmai
când
visul
reușeai
să-l făurești...
Eu
mi-s
coșmarul...
Îmi pare rău...
Mă iartă...

...(Te sun...)

Te sun
cu inima
strânsă
ca nu cumva
să-ți tulbur
gândurile
și visele
tale
să nu se împreuneze
cu fantasmele
mele...
Să ai grijă
de tine
e ce îmi doresc
și ce vreau
pentru
tine:
să-ți păstrezi
sufletul
senin
și-n ochii
tăi
să se reverse
nemurirea
ce o naști
clipă
de clipă...
Să nu uiți
vreodată
că cel întunecat
în slovă
sunt
eu
iar numai
TU
știi
că din
ploi
de lacrimi
nașterea-i
eternă...

...(Glas ursuz...)

Glas
ursuz,
inimă
ursuză,
suflet
ursuz,
ființă...
Neființă,
abis
de lumină
întunecată
și de-ntuneric
luminos...
Fără
de zei,
gol
și străin
mă-ndrept
spre
tine
și-mi pierd
cuvântul:
nu mai știu
a spune
nimic
din graiurile
unduite
pe coarde
de dor
prelinse
în asfințituri
ce se-nfățișează
prea
devreme...
Mă-nec
în slove
și te pierd...

...(3 și 1...)

3 și 1...
Trei
suflete
neîngemănate
și un nebun
împrăștiind
bucăți
de inimă...
30 de ani
și unul
singur
făcându-i
praf
pe  toți...
3 clipe...
3 scântei...
3 focuri
fără
de sfârșit
și-o vară
de care
iadul
s-a ascuns
ca să nu se topească...
3  flăcări
și un singur
foc...
3 lupte
neîncepute,
abandonate
de dinainte
 de a se naște
visul...
Un singur
coșmar:
surd,
orb
și gol...

...(E liniște...)

E liniște
în parc
pe alei
de coarde
de chitară
îmbălsămate
în frunze
îngălbenite
de gânduri...
E liniște...
Se-aude
doar
un nebun
pufăind
cântece
de răzvrătire
fără
să reușească
să se înece
în egoismul
propriu...
Nu încă...
Dar
va reuși...
E liniște...
Și-i noaptea
atât
de dulce
iar zorii
se scurg
atât
de lin
în asfințit
de litere
îngăimate
în cotituri
și vers
neînțeles...
E liniște...

...(Chitara mea...)

Chitara
mea-i
persona
non grata
precum
și cel
ce-și varsă
lacrimile
pe coardele
ei,
neiubită,
nedorită,
voită
doar
din complezență
ca să i se stingă
glasul
în haos
de tehnologie...
A obosit...
A obosit
de râs
în timp
ce plânge
și de încercări
de a străpunge
zâmbete
în dureri
înecate
în beții
de nebunii...
A obosit
și nu-și dorește
decât
s-o mai iubească
praful
ce se-așterne
peste ea
fără
a o roade...

...(Se-ascund...)

Se-ascund
țipetele
pescărușilor
în ultimile
frunze
tomnatice
măturate
de furtunile
de gânduri
ce risipesc
nisipul
lui
Moș Ene...
Eu
le citesc:
de auzit
nu am putut
nicicând
și de-ascultat
nu știu
a învăța...
Eu
le citesc
prelungindu-se
în amurguri
însângerate
și răsărituri
ce nu există
decât
în ochii
tăi...
Eu
orb
sunt
și surd
fără
de inimă...
Fără
de tine...

...(M-am înecat...)

M-am înecat
în gâ nduri
și în tine
născând
depresii
cu inexistența-mi...
Atâtea
planuri,
vise
și cuvinte
răstălmăcite
în întârzieri
de ani
de veacuri...
Când
ești
nu sunt
și când
apar
dispari
fără
de urmă
în unde
GSM...
Mințitu-te-am
atunci
că nu-ți iubesc
ființa,
te mint
și-acum
mințindu-mă
că te iubesc...
Iar
fabulează
egoistul...
Sunt
ca toți
ceilalți
și n-ai de ce
să mă alegi...

...(ANK SU NAMUN!!!...)

ANK
SU
NAMUN!!!...
Doare
gândul
liniștii
și mistuie...
Mistuie
până
la rădăcină,
până
la tine...
Ank
Su
Namun...
Până
la uitarea
de mine
și începutul
din
tine...
Dar
TU
îi aparții
lui
precum
și slova
ta
o spune
iar
eu,
cel
ce numai
dezbinare
sunt,
nu pot
pătrunde
legământul
tău...

...Ankhesenamun...

...(În noaptea asta...)

În noaptea
asta
visez
cai
verzi
pe pereți...
Sper...
Că mi-s sătul
de gânduri
deșucheate
ce-mi scurtcircuitează
neuronii
aruncându-mă
în galaxii
necreate...
Nu le mai vreau...
Nu acum...
Îmi doresc
numai
liniștea
și somnul
cel din urmă
ca zorii
dimineții
când
or încerca
să-mi mângâie
pleoapele
să reușească
să-mi aștearnă
și un zâmbet
peste
cearcănele
îngreunate
de dor...

...(Îmi amorțesc neuronii...)

Îmi amorțesc
neuronii
și gândurile
tremură
nebune
fără
a mai ști
de ele:
mă nasc
și mă renasc
fără
de voia mea
și-mi viețuiesc
neexistențe
plăsmuite
în fantasme...
Iubiri
închipuite
îmi plămădesc
și nu le pot
opri
să mai viseze
atâta
dor
și rătăcire...
OPRIȚI-VĂ,
VOI,
GÂNDURI
NEBUNE!
Dar
nu m-ascultă
și tăcerea
se oprește-n
ziduri
reci...

...(Reîntoarceri...)

Reîntoarceri...

Numere

ce se învârt

spre a aduce

ghinion

cum

susțin

unii...

Origini,

clarități,

limpeziri:

vânt

ce aduce

furtună

ca să spele

tot

descoperind

nimicul

în care

am crezut

și mi-l făcui

altar

de jertfă,

biruință

și neștire...

Reîntoarcere,

blamare,

condamnare

pe vecie

și dincolo

de ea...

...(Furtună mare, Monșer...)

Furtună
mare,
Monșer,
furtună
mare...
Și mă tem
că de data
asta
nu o să mai fie
gând
să stea-n
picioare
și nici
simțire
să mai umble
în existență...
Furtună
mare...
Măcar
de-ar fi
din aripi
de Phoenix
m-aș mai liniști,
însă
mă tem
că nu-i decât
suflarea
care l-a ucis
pe Hades...
Furtună
mare...

...(Mi-s ochii tulburi...)

Mi-s ochii
tulburi
de sângele
scurs
din cadavrele
gândurilor
ucise
necontenit
fără de voie
în oboseala
existenței
neexistente...
Mi-s ochii
tulburi
și pielea
neuronilor
crăpată
de gerul
iadului
ce nu mai știe
a-mi fi
casă...
Mi-s ochii
tulburi
și slovele-ndrăznețe
se-aștern
cu încruntare
și încăpățânare
în fantasmele
născute
din mucii
ce-i opresc
lui dumnezeu
căile
respiratorii
ale blestemelor...
Mi-s ochii tulburi
și mi-i mâna
obosită...

...(Răzmeriță...)

Răzmeriță-i
în mine
zi de zi,
clipă
de clipă...
Și când
ar crede
și neființa-mi
că totu-i
gata,
când
crezi
că peste
gândurile
carbonizate
în sfârșit
se-așterne
liniștea,
din Cosmos
răsar
alte
focuri
să-mi distrugă
Haosul...
Răzmeriță-i
cu tine,
răzmeriță
și fără...
Dar
eu te-aștept
să războim
în doi
și din cenușă
să renaștem
cum nu poate
unu
să o facă...
Eu te aștept...

...(Împărțiri și despărțiri...)

Împărțiri
și despărțiri,
nașteri
ce mor
înainte
de a fi
visate...
Tehnologizare,
apropieri,
îndepărtări:
mă simt
de parcă
sunt
peste
tot
și nicăieri,
legat
de toți
și de nimic,
existând
și viețuindu-mi
inexistența
în același
timp...
Se duse
romantismul...
Nu-i realism,
postmodernism
nici atât...
Pur și simplu
trupuri -
închisori
de suflete
căutându-se
la nesfârșit
dorite
fiind
de inexistențe
nevoite...

...(Mi-e frică de alb...)

Mi-e frică
de alb,
de lumina
de-a pururi:
în non-culoarea
asta
mă disip,
pe când
din întuneric
mă adun...
Căci
dintr-o beznă
de păcat
zămislitu-ma
măicuța
mea
și de acolo
prins-am
contur
de inexistență...
Nu știu
de ce
vă temeți
de întunecime
da-s conștient
de ce
prea multă
lumină
strică:
îmi vreau
conturul
și conștiința
necându-mă
în universuri
și ce-mi doresc
o să îmi fac
cadou...

...(Și-n ziua ceea...)

Și-n ziua ceea
ști-va
nimeni
ce voi face
pentru că
nu voi ști
nici eu...
Nu voi a ști...
Cu cât
mai multă
ignoranță
cu atât
mai bine
și țării
și lumii
și-atâtor
mii
de galaxii...
În ziua ceea
voi muri
nu-ntâia
oară
dar nu mai știu
de voi renaște:
nici
că-mi pasă...
Căci
ziua ceea
nu există
cum nu am existat
nici eu
nicicând
și cum
nici mâzgăleala
de pe aste
pagini
nu va viețui...

...(Și simt...)

Și simt
din nou
cum mi se adâncește
gândul
în orbite
și-n răzvrătiri
nebune
se îneacă
lacrimi...
Cum
reîntoarceri
neînțelese
își repetă
ciclul
peste
cenușa-mi,
peste
veacuri,
peste...
Iarăși
Și iarăși
simt
cum vă condamn
pe toți
la moarte
gelos
fiind
pe existența
ce n-am știut
nicicând
vreodată
a gusta...

...(Nu am știut...)

Nu am știut
nicicând
iubi,
nicicând
să sufăr,
nicicând
a viețui...
Merit
uitarea
tăcerii
și praful
inexistenței
din care
să mă hrănesc
veșnicii
de veșnicii
mai jos
de iadul
în care
credeți
toți...
M-am dezgolit
crezând
că iubesc
adevărul
dar
mă scăldai
tot timpul
în minciună
și-n curvăsărirea
atomilor
ce-i nasc
și îi ucid
în mine...
Nu am știut
nicicând...

...(Încep să scrijelesc...)

Mi-e dor de tine,
de ce s

Încep
să scrijelesc
slove
întunecate
în egoismul
propri
și le tai
dulceața
ce mi-ar îmbuna
răzvrătirea
căci
nu te-ar
liniști...
Din contră,
mai rău
decât
o lamă
ce-ar despica
locul
în care
suflet,
trup
și spirit
se împreunează,
ar sfârteca
în tine
gânduri
înnebunindu-ți
neuronii
ce m-au născut,
visat
și suportat
atât
amar
de ani de zile...
Ți-ai aminti
că m-ai iubit,
că mă iubești
și ai vedea
că rănile
îți sângerează
întru
veșnicie...

...(Iubito-n seara asta-s sincer...)

Iubito-n seara asta-s sincer și-ți scriu că nu te mai iubesc

Așa cum mi-ai cerut să recunosc de ani de zile

Necând durerea în slove de neștire

Și lumi prin care eu tot rătăcesc...

În seara asta recunosc: nu te-am iubit nicicând

Ai fost destul de ageră la minte

Să vezi cât sunt de egoist și că-mi fac ținte

Dintre copilele cu glas plăpând...

Nu te iubesc, nu te-am iubit, nu te-oi iubi vreodată

La fel cum nici măcar pe mine nu m-o ști

Și cum nimic nu pot a-mi prevesti

Când nu-nțelegu-ți lacrima-ți scăldată...

Nu, nu iubesc, nu-i nimenea să fi iubit

Și să voiesc a mea simțire

Să pot să-i dăruiesc spre viețuire...

Mă știu: sunt doar un porc și-un nesimțit...

De  asta-ți scriu acum rândurile-astea

Ca în sfârșit măcar odat să recunosc

Că nu-s nimic mai mult decât un prost

Și ți-am vrut numai leșul sus pe o stea...

Mânca-mi-ar moartea celulele de vii

De-ar fi așa cum mai scriu unii că-i: sfârșitul!

Și scrum mă facă: să-mi găsesc mormântul

De veci în ochii tăi albaștri-verzi-căprui...