acrostihuri neghicite...

Castani înzăpeziți se

încălzesc gândindu-se la Tine

și drumeții adăpostiți sub

ramurile lor ascultă șoaptele

clepsidrei ce nu mai

vrea să măsoare clipa de când

te-a zărit îngânând veșnicii...

un don juan fără de farmec

îngândurat și

plin de nebunie

rătăcește prin

clepsidre fără clipe

amestecându-se cu

cenușa oaselor...

m-aștern pe

nebunia

gândurilor

crestând

cenușa de aripi

a îngerilor stinși

în palmele tale...

de-ai fi tu alfă

cum ți-e numele

din nașterea omegăi

m-aș rupe sărutând

cenușa începutului de veac

să secer încă odată prin

iartă-mă și mă așteaptă – zâmbetul tău...

sadice lacrimi

înnegesc

năluca de lumină

în care te aștern

zâmbind elegiatic

nebunia

scăpătată a viselor...

m-așez pe piatra

nemuririi

ce păstrează din adâncuri

șapte creste, șapte

litere cu care-mi

legeni

grabnica stingere...

tu le-ai născut:

sunt ale tale...

din lacrimi

rătăcite,

încuiate în fulgi

de nea

pătate de amintirea-mi...

încă mai sunt:

de la-nceput

de vremuri

mă rog precum nebunii

s-adăpostesc fărâma

nemuririi

dar am rămas o luncă stearpă...

ai auzit vreodată cântul

unui om

ce stinge cu durere

cărarea pașilor săi?...

eu nu...

și-ncerc să îmi răscumpăr

lada veșniciei mele...

salcie,...

domnișoară fină,

cu promoroaca gândurilor

te-mbraci

îndreptându-mi pașii

pe

calea ce mi-o-ngână șoaptele...

m-așteaptă stații de metrou

îngânate de când

arderile

rătăciților

mesteceni

te caută să le rostești

chemarea...