Pășim pe-același drum
fără să știm,
fără a ne-ntâlni privirile:
doi orbi ca toți ceilalți...
aceleași stații ne ascultă visele
și-același tren ne poartă
pașii
spre drumuri monotone
fără soare, lună...,
fără cântec...
nu te cunosc...
nu mă cunoști...
dar inima se zbate
disperată
să rupă coastele
ce-o-nchid în piept
voind să-ți stingă glasul...
de ce?...
nu ne-am văzut vreodată
și totuși gol sunt
înaintea
neprezenței tale...
iar mint...
mă mint,
te mint,
îi mint pe toți
și fug
către o altă ușă de metrou
sperând să-ți uit
năluca...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...