Nu ți-am mai scris demult...
Și-aveam nevoie
să-mi amintesc de tine,
să-mi spăl ochii
cu lumina zâmbetului tău,
să-mi îmblânzesc auzul
cu șoapta-ți veselă...
așa că revăzui
ultima parte din „Concertul”:
o dată,
de două ori,
de trei...
până când ai apărut din nou
înainte-mi
ca o icoană
pe care nu o pot atinge
și nu-i pot vorbi
de când mi-ai spus
că nu exiști,
nu așa,
nu pentru mine...
încă ascult...
ascult vioara cum se frânge-n mine
și îți văd amintirea
frângându-se
în miile de firimituri
cu care îmi hrănesc
ființa...
te-oi scrie,
ca un nebun,
până când voi uita
(...din nou mă amăgesc...)
surâsul tău
pe alte buze...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...