E unu noaptea...
fumez
în viscol
și-mi doresc
să mă îngroape neaua,
să scriu pe ea
și să mă sting acolo,
lângă cruci,
să-mi fie sălcioara
căpătâi
și vântul să îmi cânte
dorul...
un fulg să fiu
să mă topesc în visul tău,
andreea,
fără de virgule,
cuvinte
sau vreo literă
care să îți păteze
lacrimile nevărsate...
te iubesc, andreea,
și o să mi-o repet
pân o să uit de mine...
nu voi pleca nicicând,
niciunde...
voi fi acolo,
ultimul dintre cei vii,
și vei culege
ghiocei
crescuți pe fruntea mea
iar noaptea
nu-mi va mai
numi
durerea...
tot sunt...
încă mai sunt
și-atâta cât voi fi
vei fi și Tu:
un zâmbet printre
lacrimile
mele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...