Azi mi-am înmormântat iubirea…
Am înfășurat-o într-o bucată
de pânză albă
ruptă
dintr-un veșmânt preoțesc
și-apoi am pus-o cu grijă
într-o cutiuță
de ceai de tei…
Am luat un hârleț
cu lama ruptă,
am plecat în cimitir
și am căutat un loc
de-ngropăciune…
Atunci am văzut un copac…
Am săpat o gropiță
la un metru de trunchiul lui
și acolo am așezat
sicriul
cu iubirea mea în el…
Mi-am făcut odată semnul crucii
spunând
„Doamne, iartă-mă!”
și-am dat țărâna înapoi
bătătorind mormântul
cu picioarele
ca nu cumva să știe cineva
că mi-am înmormântat
lumina în vreun loc
și voind să mi-o răpească
să vină noaptea
ca un hoț…
Acum scriu cu
litere tremurânde
și neînțelese
geneza unei vieți
de doliu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...