...(Uneori...)

Uneori
aș vrea să lupt…
Să stau înaintea-ți
așa prăpădit cum sunt
și să-ți spun
tot preaplinul inimii…
Să îngenunchez
și să-mi odihnesc
sărutul
și fruntea
pe mâna ta…
Dar…
e oare posibil?
Și mă opresc aici
lăsându-mă purtat
de neștiință
și de neputință,
de nevoința de a te răni
cumva
prin ce aș face…
Mă sting:
uneori mai conștient
și mai plin de durere,
alteori fără să
îmi dau seama
de ceea ce se întâmplă
drogat fiind
de ființa ta…
Cât va mai dura?
Nici eu,
nici tu –
nimeni nu poate răspunde…
Va fi alt foc?...
Nu știu de vreau
să mi-l doresc…
Te iubesc…