Trec în fiecare zi
pe lângă puiul ăsta de salcie
care nu vrea să plângă
ci, din contra,
se înalță către azurul,
desprins parcă din ochii tăi,
voind să uite
crucile din cimitir...
O însoțesc din când în când
înecând gândurile
într-un Dunhill
știind că ea va lăcrima
căci rădăcinile-i
nu or s-o lase ca să zboare
precum nici eu nu mai înalț
aripi de Phoenix
de când mi-am legat pașii
de cântecul tău...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
...încep să amețesc când văd doar „Anonimus” ca creator de comentarii așa că te rog, pe tine, scriitorule, să-ți dai măcar o slovă dacă nu un nume... Nu de alta, dar încep să cred că-mi scriu singur comentariile...